Joi, 21 Decembrie 2017 14:38

Au trecut 28 de ani: Un alt remember despre clipa de curaj din 21 decembrie 1989

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Revoluţia sau revolta românească de acum 28 de ani, asociată cu o lovitură de stat spre final, a fost totuşi descătuşarea românilor din încorsetarea socială, politică şi economică a regimului comunist-ceauşist (pentru a-l distinge corect faţă de regimul stalinist din intervalul 1948-1965) .

Regimul impus de trupele sovietice în 1945, consolidat timp de 44 de ani prin alternarea mai multor metode ticăloase începând cu şantajul, continuând cu teroarea, foametea programată şi culminând cu crima, comunismul românesc ajunsese la o asemenea auto-suficienţă încât credea că istoria s-a oprit în loc. Societatea românească era aproape ruptă de mediul extern. Singurele portiţe de eludare erau informaţiile primite pe calea undelor de la „Europa Liberă“ şi „Vocea Americii“, câteva pachete cu cafea şi de ţigări obţinute „pe sub mână“ de afară.

Foarte puţini au înţeles cum s-a ajuns ca, într-o ţară europeană ca România, la final de an 1989, să se producă cea mai violentă răsturnare de regim. Un regim care a încercat să se menţină la putere prin folosirea ilegală a armamentului împotriva unor protestatari paşnici şi neînarmaţi. Şi mai derutant a fost momentul în care Ceauşescu a părăsit brusc puterea, însă şi mai mulţi oameni nevinovaţi au picat victime unor „pistolari“, rămaşi necunoscuţi.

Văzut din afară, mai ales din Occident, regimul lui Ceauşescu părea solid, fără urme de revoltă serioasă la adresa sa. Cele câteva turbulenţe de la Braşov, din 1987, nu au părut că vor afecta cumva puterea. Regimul era deseori caracterizat drept ermetic, rigid, solid, fără fisuri, neinfluenţat de ceea ce se petrecea în Europa, încă din primăvară. Occidentalii considerau Securitatea drept un organism suplu şi eficient de control asupra populaţiei dar şi un bun interceptor al atacurilor serviciilor străine şi o insituţie loială regimului.

Armata - instrumentul care întotdeauna în istoria universală a înclinat balanţele în ceasurile hotărâtoare - era considerată fidelă şi docilă regimului Ceauşescu, fără tentative de a cere atribuţii sporite în cadrul conducerii statului cum se petrecea în URSS. Nemulţumiri existau însă şi la vârful armatei.

Şi totuşi, paradoxal, se pare că serviciul de informaţii al Armatei Sovietice (GRU) cunoştea situaţia Armatei Române mai bine chiar decât mulţi generali ai acesteia. Tot în Occident se pune deseori întrebarea cum s-a prăbuşit, în doar opt zile (8 zile), un regim care se consolidase la putere timp de 41 de ani, ajungând să fie considerat indestructibil.

O speranţă deşartă

Populaţia şi mulţi dintre membrii partidului şi-au pus speranţa în Congresul Partidului Comunist, unde se aştepta ca membrii biroului să organizeze un puci şi să nu-l mai aleagă pe Nicolae Ceauşescu, în vârstă de 71 de ani, în fruntea partidului. Data de 24 noiembrie 1989 a reprezentat o enormă dezamăgire pentru tot mai mulţi români. Ceauşescu era reconfirmat în funcţia de secretar general al partidului cu unanimitate de voturi, în ciuda evenimentelor care se petreceau în ţările socialiste din jur. Vestea este primită cu dezamăgire şi exasperare de către români. Nimic suspect nu s-a petrecut, Ceauşescu a fost ales în unanimitate şi şi-a început un nou mandat în fruntea partidului, fiind automat confirmat şi în funcţia sa de şef de stat. Avea să fie cel mai scurt mandat din istoria comunistă a României.

România îşi plătise complet datoriile externe din luna aprilie 1989, dar condiţiile de viaţă deveniseră şi mai grele, regimul personal al lui Nicolae Ceuşescu părea să nu aibă nicio fisură.

Regimurile comuniste din Europa se prăbuşesc

În primăvara anului 1989, regimul comunist din Polonia renunţa la putere şi organiza primele alegeri libere, în Republica Democrată Germană, Erich Honecker demisionase de la conducerea partidului şi a statului din 18 octombrie, în urma câtorva săptămâni de proteste violente. Liderii comunişti din Ungaria plecaseră încă din vara anului 1989 pe calea democratizării, stabilind în toamnă organizarea programată pentru martie 1990 a primelor elegeri libere, care vor fi câştigate de forţele de centru-dreapta. Bulgaria apucase de asemenea pe calea reformei din data de 10 noiembrie 89, odată cu demisia lui Todor Jivkov, după 18 ani la cârma statului.

Pe 24 noiembrie, în Cehoslovacia, în urma a 8 zile de proteste violente pe străzile Pragăi, întreaga conducere a partidului comunist în frunte cu secretarul general, Milos Jakes, demisionează.

Structurile de stat penetrate informativ ?

În afară de ceea ce se întâmplase în vara şi toamna anului ’89, când mai toate regimurile populare picaseră de la putere, la nivelul informativ, Securitatea primea semnale că mai toate structurile statului erau penetrate de agenţi sovietici (GRU sau KGB) ori din Occident. Poate cel mai important serviciu român care se pare că a ales să facă joc dublu a fost Direcţia de Informaţii a Armatei, lucru neconfirmat, dar foarte vehiculat. În plus, aşa zisul trafic de frontieră, la final de an, se intensificase în ’89. În loc de 5.000 de turişti sovietici care se duceau în mod obişnuit în Iugoslavia să cumpere cafea, dulciuri şi alimente, în decembrie intraseră în ţară aproape 20.000 în grupuri care, conform rapoartelor Securităţii erau compuse în majoritate din bărbaţi atletici. Indivizii mergeau de obicei câte patru şi  circulau cu maşini Lada. Nimeni nu ştie ce au făcut toţi aceşti "turişti".

Pretextul pentru Bucureşti a fost Timişoara

Scânteia revoltei a fost Laszlo Tokes, un pastor reformat maghiar şi presupus agent al serviciilor maghiare, care a aprins vâlvătaia nemulţumirilor la Timişoara. Aceste proteste au fost preludiul a ceea ce avea să se întâmple pe 21 decembrie în toată ţara şi mai ales în Bucureşti.

Pe 17 decembrie, în jurul orei 17, primele unităţi MApN sosite pe străzi au deschis focul asupra manifestanţilor. Ordinele primite erau confuze, se dădea voie la folosirea armamentului, dacă forţele de ordine ar fi fost atacate. Prin urmare, fiecare comandant de dispozitiv a avut „libertatea“ de a trage sau de a se abţine. Unii comandanţi mai sperioşi au apelat la prima  soluţie, din păcate.  În timp ce majoritatea militarilor a deschis focul doar în plan vertical pentru a speria mulţimea, au fost câţiva mai zeloşi, în special ofiţeri care au tras razant în populaţie, unii chiar din spatele propriilor soldaţi, rănindu-şi subordonaţii. Alţii au tras în asfalt fără să realizeze că gloanţele vor ricoşa tot în manifestanţi. Au fost 73 de morţi şi 296 de răniţi la Timişoara, atribuiţi regimului Ceauşescu.

21 decembrie: Jocurile se fac la Bucureşti

Ceauşescu găseşte după întoarcerea din Iran o situaţie dramatică şi decide să facă cea mai mare greşeală politică:  organizarea unui miting popular în centrul Bucureştiului, pentru înfierarea protestelor de la Timişoara. Ştie toată lumea ce a ieşit. O parte din cei aduşi cu forţa la mitingul ceauşist s-a risipit pe străzi şi nu a mai plecat. Se strigă „Jos dictatorul!“, „Moarte criminalului!“, „Noi suntem poporul, jos cu dictatorul!“, „Ceauşescu, cine eşti/Criminal din Scorniceşti“, „Libertate“, „Vrem alegeri libere“. În cele din urmă, protestatarii au invadat centrul din Piaţa Kogălniceanu până în Piaţa Unirii, Piaţa Rosetti şi Piaţa Romană. Pe statuia lui Mihai Viteazul din apropierea Universităţii Bucureşti, un tânăr flutura primul tricolor cu stema conmunistă decupată.

Nucleul a fost la Universitate, un altul s-a format în Piaţa Romană. Imediat, trupe de Securitate, Miliţie şi Armată sunt desfăşurate în aceste zone, în echipament de intervenţie. Forţele de ordine monitorizează, doar, aceste grupuri de oameni, dar curios, nu fac nimic pentru a le dispersa. Dimpotrivă, oamenii pot intra şi ieşi liniştiţi din piaţă. Au fost persoane care s-au dus până acasă să mănânce şi s-au întors la proteste.

Lipsa iniţială de reacţie arată că nici autorităţile nu au avut un plan coerent de înăbuşire a protestelor. Se apela la improvizaţii. În plus, mişcările de stradă, atât de comune în ţările democratice din Occident produceau fiori de spaimă în ţările socialiste, fiind considerate de neconceput. Ceauşescu şi camarila nu ştiu cum să acţioneze şi concentrează tot mai multe forţe în jurul CC-ului şi în cele două pieţe. Până la orele înserării forţele de ordine lansează câteva grenade lacrimogene, fără succes, şi execută lansări ale unor taburi MApN prin mulţimea de oameni. Singurul incident până la sosirea întunericului a fost accidentul de pe Magheru, când un camion militar a intrat în viteză în manifestanţi, omorând şapte persoane. Atunci, mulţimea furioasă a năvălit peste scutieri şi a fost primită cu focuri de armă de către un cordon de militari speriaţi. Manifestanţii formează o baricadă lângă hotelul Intercontinental, din mobilierul unui restaurant din apropiere şi câteva maşini. La ora 18.00 s-a primit ordinul de a se trage. Însuşi ministrul Apărării, generalul Vasile Milea asistă la operaţiune. Se trage disparat, de voie, fără o comandă. În plus, primii răniţi şi morţi sunt loviţi de gloanţe în creştetul capului, semn că se trăgea şi de pe acoperişul unor clădiri din zonă, nu de la sol. Către miezul nopţii, patru tancuri sparg baricada improvizată a manifestanţilor, iar printre militari se răspândeşte zvonul că, în Piaţa Romană, scutierii au fost înjughiaţi cu şurubelniţe, creând o stare de tensiune care se va răsfrânge asupra protestatarilor şi a simplilor trecători care vor fi bătuţi şi călcaţi în picioare. Se fac sute de arestări. Patruzeci şi nouă de persoane au fost ucise în noaptea de 21 spre 22 decembrie în Bucureşti, 462 rănite grav şi 1.245 de persoane au fost arestate şi transportate la penitenciarul Jilava. Nicolae şi Elena Ceauşescu au rămas în acea noapte în clădirea Comitetului Central al P.C.R. din motive de securitate dar şi pentru a fi informaţi operativ asupra desfăşurării evenimentelor şi a da indicaţii privind modul de acţiune. În jurul orei unu noaptea generalul Ion Hortopan, şeful Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor, cel care a coordonat direct represiunea de la Universitate, raporta succint Elenei Ceauşescu: „I-am terminat! I-am dus pe toţi până la Piaţa Unirii“. Ulterior, în acea noapte de coşmar, Vasile Milea şi Iulian Vlad l-au informat pe Nicolae Ceauşescu că zona centrală a Bucureştilor a fost degajată de manifestanţi. Până la 3 dimineaţa Piaţa Universităţii şi zona din jurul Hotelului Intercontinental erau curăţate de oameni şi orice urme ale unor încleştări violente. Armata rămâne pe străzi alături de Miliţie şi trupele de securitate.

Întorsătura de pe 22 decembrie

Deşi toţi bucureştenii ştiau în mare cea ce se petrecuse în seara de 21 în centrul capitalei, acum aveau confirmarea că grupurile de „huligani“ care încercaseră „destabilizarea ţării“, cum pretindea regimul, erau vecini, colegi, rude, copii de-ai lor. Vestea înăbuşirii în sânge a demonstraţiilor din ziua precedentă a ajuns în scurt timp la toată populaţia Bucureştiului. Mulţi dintre supravieţuitorii măcelului din zona centrală a oraşului au fugit spre zonele industriale, unde au relatat muncitorilor cele întâmplate. O stare de revoltă şi indignare s-a născut chiar şi la cei mai prudenţi şi liniştiţi bucureşteni, faţă de gestul regimului de a-şi ucide propriii cetăţeni.

În dimineaţa de 22 decembrie, toţi angajaţii uzinelor bucureştene se îndreptau în masă compactă către centrul Bucureştiului. Nimeni din conducere nu mai ştie ce să facă, mai ales că de acum se ştia că în stradă nu sunt huligani, ci muncitori şi nu puţini, ci peste 80.000, iar numărul lor creştea. Ministrul Vasile Milea este muştruluit aspru de către Ceauşescu pentru faptul că mase de oameni au apărut iar pe străzi. Pentru a evita să mai pună în practică o altă acţiune de represiune, precum cea din seara precedentă încearcă să îşi provoace o rană cu pistolul unui subordonat, pentru a nu mai fi responsabil de tot ceea ce avea să se mai întâmple. Din nefericire, glonţul a provocat o hemoragie puternică în zona inimii. Va fi internat la Spitalul Elias şi va muri în jurul orei 14.

Generalul care trage preşul de sub picioarele regimului

Victor Stănculescu, prim-adjunct al ministrului Milea, este numit verbal de către Ceauşescu ministru al Apărării şi primeşte indicaţii generale de a rispi mulţimea imensă care se îndrepta către centrul oraşului. Trupele de Securitate şi Miliţie, cele care aveau în responsabilitate restabilirea ordinii publice, se declară depăşite de situaţie. Practic, mijloace clasice non-letale de dispersie a mulţimii prin utilizarea de tunuri de apă, gaze lacrimogene, arestări, sunt considerate inutile. Pe fiecare stradă blocată de forţele de securitate, erau prezente în spate şi subunităţi MapN. Singura soluţie posibilă pentru a mai menţine la putere acel regim era utilizarea armamentului, iar dacă s-ar fi procedat astfel ar fi fost cu siguranţă câteva mii de victime, nu doar 50. Măsura era de neconceput.

Stănculescu face exact invers indicaţiilor lui Ceauşescu şi ordonă fără ştirea acestuia, la ora 10.00: „Retragerea trupelor MApN de pe străzi“. Ordinul este imediat transmis şi de generalul Iulian Vlad, trupelor de Securitate şi Miliţie. Astfel, mulţimea ajunge nestingherită la uşa CC-ului, unde Ceauşescu dormise în acea lungă noapte. Acesta nu înţelege unde au dispărut toate trupele şi decide să fugă, la sugestia lui Stănculescu, cu elicopterul prezindenţial. La ora 12.09, Ceauşescu împreună cu soţia, Emil Bobu şi Manea Mănescu, plus doi ofiţeri de Securitate decolează de pe clădirea CC-ului, simbolul şi centrul vital al puterii politice în România, care era asaltată de oameni. Fără să realizeze, este momentul în care părăseşte puterea. Regimul socialist-totalitar se prăbuşise chiar în acel simbolic moment. Zecile de mii de oameni care se aflau în Piaţa Palatului au privit decolarea şi depărtarea elicopterului cu sentimentul că au scăpat de cel mai absurd dictator din istoria României. Timp de două ore România nu a avut şef de stat şi nici guvern. Singura forţă care îşi păstrase coerenţa era Armata şi noul el lider, Victor Atanasie Stănculescu. Vor urma alte jocuri politice pentru dobândirea puterii de mai multe formaţiuni sau grupuri de persoane. Totul se va decide la Televiziunea Română, în direct, în avantajul unui grup de comunişti moscoviţi, scoşi cu ani în urmă din prima linie a nomenclaturii. Nimeni nu a realizat în acel moment cât de repede s-a instalat la „butoane“ gruparea FSN.

În cele cinci zile, (16 -22 decembrie ora 12), regimul Ceauşescu produsese 126 de morţi şi 1.107 răniţi, în eforturile disperate de a se menţine la putere.

După fuga dictatorului vor mai muri, până de Crăciun, 978 de oameni (de aproape 8 ori mai mulţi decât cei atribuiţi regimului Ceauşescu) şi alţi 2.214 vor fi răniţi, victime ale confuziei, dar mai ales a luptei pentru putere, a unor reglări de conturi între structuri şi personaje din sistem. Practic, se poate spune că toate victimele din intervalul 22 decembrie ora 18 – 25 decembrie 1989 au fost degeaba, deoarece nimeni nu a reuşit să demonstreze că vreo structură a statului sau grupare independentă ar fi încercat să mai destabilizeze noua putere sau să întoarcă vechiul regim ceauşist.

Concluzii sau ce-ar fi fost dacă?

Dacă lucrurile ar fi evoluat firesc după fuga lui Ceauşescu, fără împuşcături sau invenţii gogonate despre atacuri teroriste, lumea ar fi fost mult mai atentă la personajele dubioase care pretindeau puterea în acele momente incandescente şi ar fi avut luciditatea de a le contesta sau îndepărta.

Revolta populară autentică şi puţin ajutată a fost deturnată din păcate şi confiscată în folosul unei alte elite, de factură comunistă, cu uşoare accente de perestroikism.

Foto: Agerpres, Laurenţiu Gâlmeanu, Vlad Columbeanu, TVR etc

Lasă un comentariu

Asiguraţi-vă că introduceţi informaţiile necesare unde este indicat (*). Codul HTML nu este permis.