Editorial

Editorial (16)

Cel mai controversat referendum din istoria României a picat din cauza participării extrem de scăzute, doar 21,1%. Adică din totalul de 18,2 milioane de români aşteptaţi la urne, s-au prezentat 3,8 milioane.  

Românii, cei mai mulţi, au arătat  un total dezinteres faţă de acest demers. Este prima dată în istoria scrutinurilor din România când este înregistrată o prezență atât de scăzută.

Cei din tabăra „anti“, (liberaliştii, susţinătorii LGBT, organizaţii civice) susţin sus şi tare că poporul a dat o palmă clasei politice. Serios? Poporul ăla din micile orașe și de la sate pe care l-au luat la mișto din 2016 că ar fi votat cu PSD-ul? Acu e bun poporul ăla?

De partea cealaltă, avem tabăra perdanţilor, PSD în calitate de organizator şi Biserica Ortodoxă / Biserica Catolică și celelalte culte în calitate de susţinători.  S-a ajuns până la situaţia în care un deputat PSD să declare după încheierea scrutinului că e „supărat pe poporul român“. Jenant.  

Reprezentanţii BOR au dat o declaraţie în care arată că au aflat care este nivelul secularismului în societatea românească, adică pe câți se mai pot baza.

Aderenții tradiționalismului și-au exprimat regretele și credința că de acum va urma iadul pe pământ. 

Liderii PNL s-au luat la ceartă în public imediat după finalul referendumului, deşi nu era vorba de ei.

În fine, fiecare a înţeles altceva decât ceea ce trebuie, din propriile perspective.

Societatea civilă este multi-polarizată pe multe teme şi rar se pot găsi poziţii comune în vreun subiect. În fine, asta e frumuseţea democraţiei şi libertăţii, dacă nu s-ar ajunge atât de repede la jigniri şi radicalisme.

Totuşi, dincolo de boicotul anunţat de unele organizaţii civice, absenteismul general, la nivel de ţară are alte explicaţii, care anunţă semne triste pentru alte cauze importante.

Analiştii, oamenii politici, activiştii civili din marile oraşe omit realitatea aia profundă din restul ţării. Aceea că multora nici nu le pasă de ce se întâmplă cu ţara lor şi că de vreo 15 ani nu au participat în general la niciun scrutin, fie alegeri parlamentare, locale sau europarlamentare.

Când s-a născut atâta vrajbă ?

Brusc, odată cu anunțarea acestui referendum societatea s-a antagonizat între liberaliști /mişcările gay (LGBT) şi conservatori/tradiţionalişti/ultrareligioşi.

Românii şi-au descoperit valenţe homofobe de care nici ei nu ştiau, alţii dimpotrivă, se bat cu pumnul în piept pentru libertatea iubirii de orice fel.

Au reapărut bancurile scabroase cu gay. Au reapărut marotele în spaţiul public cu pericolul adopţiilor de copii de către cuplurile de homosexuali.

Tabăra cealaltă îi pictează în culori rupestre pe tradiţionalişti: „Ne întoarcem în evul mediu şi la arderea pe rug“; „Și arhiereii sunt cam pederaști“; „Ce mai urmează, să-i izoleze în lagăre pe oamenii ăştia?“. Liberaliştii chiar anunţau începutul unui climat al urii şi al vânătorii de vrăjitoare.

Societatea românească este născută din conflict și mahala încă de la mica unire, aia din 1859 și așa trăiește de atunci. Nu contează tema.

Până la urmă ce a fost acest referendum?

Prima supoziție arată că inițiativa acestui referendum a venit ca un pact încheiat între Biserica Ortodoxă și PSD. PSD trebuia să organizeze referendumul dorit de biserică și să-l susțină, iar BOR să susțină candidații partidului social democrat în eparhii la următoarele alegeri europarlamentare și prezidențiale. Poate ar mai fi și alte condiții ale înțelegerii.

După eșecul usturător al referendumului, ambii parteneri au ieșit cam șifonați. Pesediștii au spus că nu se așteptau ca preoțimea să nu poată convinge oamenii de la sate și micile orașe să meargă la vot. Din partea cealaltă BOR acuză PSD de non-combat și de joc la două capete.

De fapt, ambele tabere și-au arătat adevăratele slăbiciuni:

1.BOR nu mai are autoritatea de odinioară la sate. La prima idee se mai adaugă faptul că preoții, spoliați lunar pentru diversele cheltuieli ale marilor ierarhi sau contribuții pentru TV Trinitas, Radio Trinitas, Marea Catedrală, nu s-au mai implicat în munca de convingere.

2.PSD nu a mai răspuns la comenzile marelui lider Liviu Dragnea și baronii județeni au mimat implicarea în această campanie. Până la urmă nu le ieșea nimic, era cam muncă voluntară.

Cum se explică eşecul?

Păi organizaţiile civile şi unele partide precum USR au lăudat boicotul poporului care a înţeles tema şi nu a vrut să avizeze acest demers.

Adevărul este că românii, în majoritate, nu mai sunt implicaţi cam demult în viaţa societăţii. Chiar dacă în general societatea românească este conservatoare şi tradiţionalistă, ignoranţa şi indiferenţa au fost factorii majori pentru acest absenteism. Fiecare s-a retras în reduta propriului cămin şi şi-a văzut de acolo de nevoile zilnice. Ştiu sociologii că televizoarele a peste jumătate de români rulează mai tot timpul pe canale cu muzică şi foarte puţin pe canalele de ştiri? Ştiu analiştii că sunt mulţi români care nu cunosc rolul parlamentului şi nici principii de bază privind separaţia puterilor în stat?  

Este acelaşi nucleu de români care nu a participat nici la alegerile din 2016. Aşa că românii şi-au văzut de grătare, nunţi (e şi sezon de nunţi), botezuri şi mulţi nici nu au ştiut de referendum.

Agora/piaţa publică/cetatea/ comunitatea nu au niciun însemnătate şi valoare pentru cei mai mulţi români. Dresaţi timp de 40 de ani să-şi vadă de treburile lor şi să stea în casă, e cam greu şi după 29 de ani de democraţie originală să-i inviţi pe români să-şi dea cu părerea.

Sigur sunt şi cazurile celor care au boicotat asumat, în cunoştinţă de cauză acest demers, dar sunt foarte puţini.

La fel s-a petrecut şi acum, mai ales că timpul scurt de la anunţarea datei referendumului s-au făcut paşi mărunţi de popularizare a demersului.

Şi întrebarea de pe buletine i-a băgat în ceaţă de alegători.

O întrebare vagă care a fost formulată aşa: „Sunteţi de acord cu legea de revizuire a Constituţiei României în forma adoptată de Parlament?“. Cum?  Adică nu se găsea o explicaţie clară?

Foarte mulţi au interpretat asta ca o capcană pregătită de partidul de guvernământ şi care putea fi folosită la modificarea oricărui articol de lege.

În fine a fost mult zgomot pentru mai nimic. Nu era România mai morală dacă era validat referendumul şi nici nu a ieşit mai libertină după eşecul demersului. Rămânem aşa cum suntem.

Continuăm acum cu alte proiecte ? Cu autostrada Ploieşti-Braşov, mai mulţi bani către Educaţie, la Sănătate ?!

 

 

 

 

Românii sunt chemaţi la urne, pe 6 şi 7 octombrie, nu pentru protejarea vreunei tradiţii ancestrale, nici pentru divinitate şi, contrar convingerii generale, nici măcar pentru viitorul copiilor lor, care oricum, aşa cum ne vom convinge până la final, n-ar fi afectaţi de rezultatul referendumului, ci doar pentru a stabili dacă nişte pidosnici enervanţi, aşa cum cu siguranţă apar în descrierile multora, au sau nu dreptul să primească un act oficial. Practic, majoritatea are ocazia de a stabili, cât se poate de oficial, ce este normal şi ce nu. Dar cine suntem noi să facem asta? Normalitatea diferă de la o persoană la alta, de la o familie la alta, de la o comunitate la alta, de la o cultură la alta, de la o ţară la alta, ceea ce este normal pentru mine s-ar putea să nu fie pentru alţii şi viceversa, iar ceea ce ne ţine uniţi nu este această presupusă normalitate, pentru că tocmai imperfecţiunile şi anomaliile ne fac unici, ci un set de valori morale pe care cu toţii am ales să le împărtăşim, valori promovate de Biserică dar care ar sta oricând în picioare şi dacă scoatem religia din discuţie. 

Pe principiul „dacă nu sunteţi cuminţi, venim cu democraţia peste voi!” 

Relaţiile între persoane de acelaşi sex există dinainte de referendum şi totuşi cultura şi tradiţiile româneşti nu par zdruncinate, iar aceste relaţii vor continua şi după, ceea ce înseamnă că acest vot nu este despre valori morale, ci doar despre posibilitatea obţinerii unui act administrativ. Practic, pe 6 şi 7 octombrie - pentru că ne alegem şi demintem primarii, preşedinţii şi parlamentarii într-o singură zi, dar la asta avem nevoie de mai mult timp - românii sunt chemaţi la urne să spună dacă le dăm sau nu dreptul reprezentanţilor unei minorităţi sexuale să îşi oficializeze relaţiile. Simplificând totul până la extrem, înţelegem cu toţii că Gigel şi Ionel sunt împreună, mulţi sunt profund mâhniţi de asta, dar întrebarea e dacă le acceptăm oficial relaţia. Dacă le dăm un certificat, o adeverinţă, o hârtie până la urmă, care să confirme ceea ce noi deja ştim despre ei, că sunt împreună. Cu ce ne va afecta pe noi, restul, dacă Gigel şi Ionel să căsătoresc civil? Va fi cultura noastră mai săracă? Va fi viaţa noastră mai grea? Vor fi copiii noştri mai proşti? 

În familia tradiţională, femeia să se teamă de bărbat, zice şi la slujbă 

Ştim cu toţii glumele pe care bărbaţii le fac între ei, în cercurile de prieteni, când unul urmează să se însoare şi, dacă ne acceptăm un moment de sinceritate, s-ar putea să ajungem la concluzia că oricum nu punem prea mare preţ pe instituţia căsătoriei. Dar până şi lipsa noastră de interes are o limită, nu? Şi, dacă tot am ajuns la acest moment de sinceritate, care e familia tradiţională la români? Aia compusă dintr-un bărbat şi o femeie care stă acasă, să spele, să calce, să gătească şi să se ocupe de copii? Sau aia compusă dintr-un bărbat şi o femeie care nu are voie să se supere când soţul vine băut şi îi „scapă” vreo două palme. Acest referendum nu afectează populaţia majoritară, heterosexuală şi care merge la biserică o dată-de două ori pe an, din obligaţie. Viaţa celor din familii tradiţionale va fi la fel. Îi afectează, în schimb, pe reprezentanţii acelei minorităţi, cărora li se refuză accesul până la urmă la o banală hârtie, la un certificat, la un statut. 

Ce (credem că) ne afectează, de fapt, cel mai tare 

Mă distrează că în spatele acestui referendum al urii, promovat cu insistenţă şi convingere de reprezentanţii uneia dintre cele mai tolerante religii de pe planetă, se încearcă inserarea unor argumente aparent raţionale, cum ar fi scăderea natalităţii sau exemplele unor ţări dezvoltate şi progresiste care, în faţa provocărilor vieţii moderne, îşi uită tradiţiile. Am mai auzit şi temerea că o eventuală acceptare oficială din partea comunităţii ar duce la o creştere a expunerii cuplurilor de homosexuali, tabloul pictat aici fiind, practic, al unui cuplu de bărbaţi prinşi într-un grotesc - scuzaţi-mi expresia de cartier - schimb de limbi în gură, cu piepturile dezvelite şi în timp ce s-ar pipăi reciproc în faţa unui autocar plin cu elevi veniţi să viziteze Muzeul Antipa. Şi mai e o teamă care se cultivă cu acest referendum, faptul că, văzând asta, copiii noştri vor deveni, brusc, gay. Acesta este, subconştient, mesajul celor care susţin redefinirea familiei, pe ideea că, decât să asistăm la scene de intimitate în public, mai bine intrăm noi şi aducem democraţia în intimitatea lor, iar răspunsul meu pentru aceste temeri este următorul: 1. Expunerea, opulenţa şi lipsa de decenţă ţin de educaţie, nu de Constituţie; 2. Dacă e să vorbim de mârlănie, putem avea şi cupluri heterosexuale indecente, nu e un lucru rezervat exclusiv homosexualilor; 3. Cred ca aţi uitat că întrebarea de fapt e dacă îi lăsăm sau nu să se căsătorească, iar comportamentul lor public nu va fi influenţat de acea patalama, poţi vedea homosexuali căsătoriţi şi decenţi, la fel cum poţi vedea homosexuali necăsătoriţi şi necivilizaţi, probabil în aceeaşi măsură ca şi la cuplurile „normale”. Şi 4, unde pare să doară pe mulţi, copilul tău nu o să fie afectat cu nimic de asta, pentru că tu, ca un părinte responsabil care se ocupă activ de educaţia lui, cu grija şi înţelepciunea pe care le invoci, o să îi vorbeşti despre familie, despre valorile creştine, despre moralitate, despre decenţă, despre natalitatea României, despre eşecul ţărilor progresiste în conservarea tradiţiilor, despre ceea ce este considerat normal în familia voastră. Pentru că, iertaţi-mă, educaţia vine din familie, nu din Constituţia României! 

PE ACEEAŞI TEMĂ:

Coaliţia propune o nouă definiţie: Familia e formată dintr-un bărbat şi o femeie care stă acasă, să gătească şi să spele | PAMFLET

Ce dracu, să nu uităm cuvântul lui Dumnezeu! 

Românii invocă Biblia cu sfinţenie (logic, în fond, nu?), deşi foarte puţini au citit-o şi chiar şi mai puţini pun efectiv în aplicare lucrurile pozitive desprinse de acolo. Dar, la nevoie, cuvântul divin e argumentul suprem, mai ales că religia este cel mai popular promotor de valori morale (şi, pe alocuri, foarte foarte rar, aproape insesizabil, opacitate şi ură, a se vedea cruciadele sau Inchiziţia). Dar să revenim. În majoritatea interpretărilor, Dumnezeu nu suportă homosexualii şi desfrâul. Bine, acum, dacă e să fim riguroşi, în Vechiul Testament scrie şi despre sclavie, cică e acceptat (că tot vorbeam mai devreme despre normalitate) să ai sclavi, dar după câţiva ani ar fi indicat să îi eliberezi. Între timp, în plin proces de modernizare pe care îl traversează întreaga societate şi, mai mult sau mai puţin forţată de împrejurări, şi Biserica, omenirea a avut curajul să facă un pas în spate, să analizeze atent situaţia şi să spună „Bă, ia stai aşa, ceva nu-i corect aici”, urmat de un „poate că toţi oamenii ar trebui să fie liberi”, urmat şi de un „poate că religia ar trebui să promoveze iubirea, nu ura, deci, implicit, să unească, nu să dezbine”. Presupun şi eu. 

Viitorul copiilor tăi e neschimbat: sumbru 

Nu e despre a fi tolerant, deschis la minte, progresist, deşi toate sunt lucruri care cu sigurnţă le-ar prinde bine unora dintre noi în doze mai mari, este pur şi simplu despre a fi logici. Iar logica şi religia, ca să vezi, nu sunt întotdeauna cele mai bune prietene. Dar tot logica ne arată că, indiferent cât de mare ar fi groaza unei populaţii heterosexuale în faţa aşa-zisei ameninţări homosexuale, un act în plus sau în minus nu va schimba cu nimic situaţia. Nu e ca şi cum, presupunând că s-ar accepta căsătoriile între români de acelaşi sex, o să vedem numai homosexuali şi lesbiene pe străzi (sau, cum ar spune un comediant, oooo, da’ s-au făcut anu’ ăsta), nu e ca şi cum, în varianta opusă, un refuz va duce la dispariţia totală a acestor oameni sau la revenirea lor subită la dragostea pentru sexul opus şi, obişnuiţi-vă cu ideea asta, rezultatul acestui referendum, oricare ar fi el, nu va influenţa cu nimic nici numărul de homosexuali sau lesbiene şi nici viitorul copiilor noştri. Bărbaţii atraşi de bărbaţi vor fi în continuare atraşi de bărbaţi, femeile atrase de femei vor fi în continuare atrase de femei, sporul demografic al României va continua să fie în scădere, pentru că avem o mortalitate mare, pe seama stresului, accesului precar la servicii medicale şi a consumului mare de alcool şi tutun, plus o natalitate mică, iar copiii noştri vor creşte în continuare într-o ţară profund coruptă, în care posturile publice se tranzacţionează în funcţie de interese politice, la fel şi contractele cu statul, în care cine împarte parte îşi face, în care promovările se fac pe ochi frumoşi, nu pe merite, în care nu contează cine are dreptate, ci doar cine strigă mai puternic, în care pipiţele sunt promovate ca modele de succes, în care toţi dubioşii care n-au avut în viaţa lor carte de mucă se plimbă în maşini de sute de mii de euro, în care lichelele trăiesc din banii comunităţii şi când rămân fără ajutorul social ameninţă că-şi dau foc, în care politicienii declară că regretă că n-au o armă de foc ca să disperseze singuri protestatarii, în care nu-ţi dai seama de caracterul unui om decât în momentul în care îi conferi o poziţie de putere, iar atunci e prea târziu, în care să vorbeşti şi să scrii corect româneşte nu doar că nu mai constituie o valoare, ci te fac să arăţi ca un ciudat, în care se mută trecerile de pietoni după accidentul vreunei beizadele, încât victima să fie scoasă vinovată, în care şpaga e sfântă, în care n-ai loc de parcare, în care stai la cozi cu orele, în care stocurile de medicamente compensate se epuizează în primele zile din lună, în care populaţia din zonele rurale e ţinută deliberat în sărăcie şi necunoaştere, în care oamenii sunt căraţi la diverse mitinguri fără să ştie măcar pentru ce mărşăluiesc, în care nu există garanţia locului de muncă, ci doar garanţia că banca n-o să te-aştepte prea mult cu ratele, în care preţul benzinei creşte alături de cotaţia internaţională a barilului dar uită să şi scadă când scade barilul, în care, ca să nu ne certe CDEO, drepturile puşcăriaşilor trebuie respectate cu sfinţenie, dar nu neapărat şi ale oamenilor oneşti.

Astea sunt problemele adevărate ale României de azi şi, foarte probabil, ele vor măcina şi viitorul copiilor noştri. Dar Doamne fereşte să vadă doi bărbaţi ţinându-se de mână pe stradă, că atunci chiar ar fi nasol, nu?! 

PS: Dacă nu v-am enervat destul vă las cu o ultimă temă de gândire, mai ales pentru pasionaţii de mondenităţi care urmăresc emisiuni cu asistente TV: Căsătoria mai treacă-meargă, dar chiar n-are nimeni curiozitatea să urmărească un divorţ între homosexuali?

Marele miting PSD, care se dorea de peste un an o replică dură, activă, la protestele Rezist, anti-OUG 13 din februarie 2017, s-a fâsâit ca un balon chinezesc. Adică nici nu începuse bine, liderii urlau ca la concert pe scenă și gata, lumea s-a risipit către microbuze.

Organizat, anunțat cu mare dramatism, social-democrații s-au scremut vreme de două săptămâni să adune oameni, să caute sponsorizări, să cumpere apă, să facă rost de sandvișuri, chestii, ca să ce? Să mănânce unii semințe în Piața Victoriei?!

Unele organizații județene au făcut o selecție, alții au adunat la grămadă și activul de partid și asistații social și tot ce se mai putea. Marea parte a manifestanților au provenit tot din mediul rural, că tot la țară e baza.

Diferența față de mitingurile anti-PSD este uriașă. S-a văzut că nu contează numărul de manifestanți aduși, dacă peste 60% nici nu știu pentru ce au fost aduși.

A fost şi un prilej pentru București să vadă ruptura uriașă care îl desparte de multe dintre județele sărace, diferențele culturale și multe altele care nu pot fi împăcate prea uşor. Unii bucureşteni au râs, au plâns, văzând ceea ce nu credeau că mai există: România profundă. Aia care nu e în trend cu noile aplicaţii web, dar există şi ea.

Aici s-au axat și posturile TV nealiniate sau rău-voitoare, pe calitatea protestatarilor aduși benevol şi/sau contra-cost, așa cum au existat speculații. Imaginea cu agresivitatea unui pesedist cu părul alb, fără a generaliza, care nu se sfiește să bruscheze un copil care se plimba cu trotineta, este iarăși folosită și comentată în fel și chip. Dar imaginea există.

Grupurile de asistați social, pe care sigur nu iubirea față de PSD i-a scos pe străzile Bucureștiului, au făcut deliciul unor televiziuni rele, al unor vloggeri și fotografi rău intenționați.

Oameni simpli, oameni de la țară, arși de soare, aduși parcă pe altă lume, dezorientați încă, se minunau că au văzut Bucureștiul. Alții, mai șmecherași, au profitat de plimbarea gratuită pentru a bea o bere, a mai pune la pariuri și a mai fluiera după gagici de București, d-alea #Rezist. A fost și o fanfară ca să întărească imaginea de circ.

Dacă mai punem la socoteală că mulți nu păreau să știe pentru ce au fost aduși, tabloul este complet.

Discursurile false, obosite, șablonarde ale unor lideri PSD, nu au animat deloc atmosfera îmbâcsită de o caniculă tropicală. Ne facem că n-am mai văzut că marele lider maximo, Liviu Dragnea, cu ochelarii pe nas a semănat cu un bătrânel puțin trotilat, care clipea moale și avea privirea tulbure.

Eu nu înțeleg o chestie: Atâta muncă, bani cheltuiți, unele organizații chiar au adus oameni isteți și idealiști (cât se poate), ca să asiste la banalitățile unui moșuleț obosit care nu știe să țină un discurs mobilizator. Tipul chiar nu le are cu vorbitul pe tonalitate ridicată și asta e un mare minus. Nu știe să-și moduleze vocea, nu știe să impresioneze. Mulți lideri regionali ai PSD pot să vorbească mult mai bine decât Livinho. Ideea este că înainte ca Dragnea să-și termine discursul, susținătorii începuseră să părăsească piața prin metoda clasică a fofilării.

Nu vom ști dacă în piață au fost 80.000, 100.000 sau 200.000 de persoane, pentru că fiecare organizație PSD a raportat la centru un număr mare de manifestanți aduși. Oricum, efortul PSD, partid votat de 3,2 milioane de români în 2016, a fost uriaș pentru a aduce doar câteva zeci de mii de persoane. Destul de jenant și acest aspect.

Este foarte trist că conducerea centrală a PSD și-a desconsiderat propriii susținători aduși și tratați ca pe vite într-o piață, pentru a mugi exclamații la discursurile unor lideri mai agramați ca ei.  

Ce i-a trebuit PSD-ului mascarada asta de care râd toți?

Paradoxurile mele sunt legate de așa-zisa doctrină a PSD care s-a găsit să lupte împotriva abuzurilor din justiție. În afară de câțiva procurori mai zeloși/abuzivi nu cunosc cazuri în care o conspirație de magistrați și ofițeri SRI decid cine se mai pricopsește cu un dosar penal. O altă ciudățenie este că un partid aflat la putere cu un procent de peste 51% face un miting de susținere a propriei guvernări. Chestia asta se întâmpla în regimul comunist și în general se întâmplă în regimurile totalitare. Într-o democrație sănătoasă nu prea există mitinguri organizate de partide, în afara perioadelor electorale.

Peste tot în lume partidele social democrate, apopriate doctrinei socialiste, promovează măsuri sociale, universaliste, neoliberale, dar promovează măsurile anticorupție, văzute ca și un act al justiției populare. La noi e total pe dos. Avem un partid care promovează principii naționaliste, conservatoare și stoparea luptei anticorupție, descrisă ca o luptă împotriva românismului, ca un abuz al procurorilor împotriva unor cetăţeni.

Păi, atunci, PSD poate să se ia de mână cu euroscepticii, cu Partidul lege și Justiție (național-conservator) care conduce Polonia acum. Dar cei din Polonia nu s-au confruntat niciodată cu corupție generalizată ca la noi. Oare despre ce socialism vorbim?

PSD este în acest moment forţa portantă unui curent naționalist-conservator de faţadă, în realitate profund capitalist. Capitalul este concentrat în mâinile unor persoane, destul de puține și alea, de la care unii așteaptă firimiturile. Așadar unde mai există socialism în PSD?

Mai există vreun lider PSD regional sau central care stă la bloc? Fraieri, naivi se găsesc însă, din fericire tot mai puțini.  

Liderii județeni, baronii și alții s-au supus cam în scârbă directivei de partid și au adus ce au putut prin colțurile județelor.

Obediența formală este încă literă de lege pentru niște oameni care nu au găsit momentan înlocuitor lui Dragnea, considerat deja un paranoic care nu mai judecă lucid situația. De ce? Pentru că omul Dragnea nu înțelege nici acum, după doi ani, ce a câștigat și în ce poziție se află. El crede că pentru niște răhățișuri făcute pe timpuri, pentru care este trimis în judecată, poate întoarce legi și coduri penale pe dos, doar pentru a fi scăpat. Şi dacă va reuşi, ce va face în continuare?  Se mai poate guverna un stat prin eliminarea sistemului juridic? Prin eliminarea pedepselor penale? Noţiunea de stat de drept dispare. Practic dispare un stat şi apare o asociaţie mafiotă.

Trebuie să recunosc că Dragnea a fost un om harnic, un organizator din eșalonul 2 care a muncit pentru alții. A muncit pentru Năstase, a muncit pentru Mircea Geoană, pentru Victor Ponta, de ultimul s-a și debarasat. Dosarul ăla cu referendumul l-a prins chiar de fraier. Acum este timpul să lucreze și pentru el, dar o face prost, pentru că mentalitatea de argat nu se transformă în spirit de lider peste noapte.

E, domnul Dragnea nu înțelege multe chestii... în mod clar nu înțelege funcția pe care o ocupă. El, în mod clar, nu ştie care este finalitatea demersului său şi nici consecinţele care decurg de aici.

 

Cine nu munceşte nu greşeşte. Este o vorbă din popor care pare să marcheze acest mandat la nivelul administraţiei ploieştene, în care teama în general - de responsabilitate, de DNA, de cine mai ştie ce - a adus factorii de decizie în situaţia de a încerca să îşi acopere orice decizie pe expertizele sau semnăturile altora. Desigur, poate nu este neapărat teamă... poate este pur şi simplu nepricepere. Unii, mai cârcotaşi, ar îndrăzni chiar să spună că în unele situaţii e şi o doză de prostie. Cert este că, fără neapărat să se fi fript cu ciorbă, oamenii cu funcţii în Primăria Ploieşti suflă şi-n iaurt şi apoi, ca să fie siguri, îl aruncă la gunoi. Este, din păcate, metafora care caracterizează activitatea recentă a instituţiei. Ultimul caz bizar din Primăria Ploieşti s-a consumat la mijlocul acestei săptămâni, când s-a luat istorica decizie ca niciun proiect de hotărâre din şedinţa Consiliului Local să nu fie publicat pe pagina de internet a municipalităţii.

Practic, vorbim despre o premieră, până acum nemaiexistând un astfel de caz în istoria ultimilor ani şi, foarte probabil, fiind prima decizie de acest gen de când au început să fie publicate aceste proiecte pe internet. Şi mai bizar este motivul invocat: datele cu caracter personal. Mai exact, la întrebarea legitimă a unui consilier local, care observase lipsa acestor documente de pe pagina de internet a Primăriei Ploieşti, un reprezentant al Direcţiei Juridice a explicat că s-a modificat recent legislaţia în domeniul protecţiei datelor cu caracter personal. Aceeaşi persoană a mai explicat că era posibil ca unele proiecte (din totalul de peste 60 discutate în şedinţa respectivă, apropo) să fi conţinut date cu caracter personal şi că, pe cale de consecinţă, s-a luat decizia ca niciunul să nu fie făcut public. Vorbim, spre exemplu, despre proiecte care vizau rectificarea bugetului municipiului şi a bugetelor unor structuri subordonate, administrarea domeniului public, a unor parcări cu plată sau regulamentul privind organizarea teraselor de alimentaţie publică şi a întrunirilor publice. Cuvântul "public", de la sintagma "bani publici" şi până la "domeniul public", se regăseşte atât de des încât decizia de a ţine secrete aceste proiecte poate fi catalogată ca o încălcare a dreptului legal de acces la informaţii de interes public. Şi mai bizar este că, în aceeaşi explicaţie oferită, reprezentantul Direcţiei Juridice din Primăria Ploieşti a spus că hotărârile adoptate de forul legislativ al municipiului vor fi publicate ulterior pe site. Cu alte cuvinte, în viziunea lor denaturată, nu poţi să publici aşa-zise date cu caracter personal înainte de dezbaterea lor, dar după dezbaterea lor nu mai e neapărat o problemă.

Noaptea minţii

Nu mai are rost să intrăm în discuţii juridice despre rolul şi obligaţiile administraţiei locale sau ale Consiliului Local, aşa cum n-ar mai avea rost nici să amintim că, potrivit legislaţiei, şedinţele CL sunt publice. Toată isteria vine de la înăsprirea la nivel european a legislaţiei în domeniul protecţiei datelor personale, adaptată şi în legislaţia autohtonă, unde, din nefericire, interpretările au atins cote paradoxale. În spiritul legii, n-ai voie să faci publice date care ţin de intimitatea unei persoane, e evident că n-ai voie să-i publici, spre exemplu, datele din buletin, contul bancar sau parolele de la conturile de pe internet. De aici e cale extrem de lungă până la interpretările autohtone, care spun că n-ai voie să oferi nicio informaţie care ar putea să conducă la identificarea unei persoane. În interpretarea aceasta de neînţeles, înseamnă că până şi publicarea declaraţiilor de avere sau interese - făcută de ani întregi în România şi văzută ca un pas firesc spre normalitate şi transparenţă - ar trebui scoasă în afara legii, nu? Asta ar însemna că nimeni n-ar trebui nici măcar să ştie cine lucrează într-o instituţie publică şi, pe aceeaşi logică puerilă, că modul de gestionare a banilor publici ar trebui ţinut secret sau că funcţionarii publici n-ar mai trebui să-şi treacă numele şi semnăturile pe actele pe care le întocmesc. Probabil că, în acest climat al fugii de responsabilitate, mulţi din Primăria Ploieşti ar visa la scenariul în care orice decizie ar fi oficializată cu un "X" în partea de jos a paginii, dar probabil tot ar rămâne câţiva care ar trece o bară înaintea X-ului, semnul distinctiv folosit atunci când semnează în locul altcuiva. Pe aceeaşi logică bolnăvicioasă, ce rost ar mai avea să trecem numele candidaţilor la funcţia de primar pe buletinele de vot? Pentru că, evident, şi numele sunt tot date personale, nu? Probabil că n-ar mai trebui să trecem nici partidul, pentru că asta ar putea duce la identificarea persoanei, şi mai bine ar fi să lăsăm pur şi simplu toate căsuţele de pe buletinul de vot goale, nu?

De la protejarea intimităţii unei persoane, interpretările acestei legi riscă să ajungă, la Ploieşti, la scenariul în care totul este secret, chiar şi când vorbim despre gestionarea bunurilor comunităţii şi a banilor publici. Halucinant, pe interpretarea asta strâmbă şi opacă, scenariul ar putea să meargă până în punctul în care nimeni să nu-şi mai asume responsabilitatea deciziilor administrative. În traducere liberă, ar fi un soi de "nu facem nimic, dar tot ce facem e secret". Cine nu munceşte nu greşeşte, iar cine nu greşeşte merită promovat.

Vineri, 23 Martie 2018 14:44

Jocul Codurilor de vreme rea

Scris de

A fost sau nu a fost dezastru în oraşul nostru?

Trecem peste sintagmele deja celebre în uzul jurnalistic, „iadul alb“, „teroarea albă“, „trafic de coşmar“ şi mai bine să vedem în această ultimă zvâcnire a iernii felul în care reacţionează oamenii la un fenomen absolut normal, cu care se confruntă an de an şi de fiecare dată reacţionează cu aceeaşi surprindere indignată.

La orele dimineţii circulaţia în Ploieşti nu era nici mai rea nici bună. Pe fondul unei ninsori apoase şi la  temperatură de minus 2 grade zăpada din Ploieşti nu a trecut de 20 de cm, totuşi asta nu a oprit valuri de uimire.

Presa centrală a prins un subiect pe care insistă la fiecare jurnal. Echipe de ştiri se „aruncă“ în Bărăgan şi în zonele de câmpie să filmeze viscolul şi să spere că poate găsi un drum blocat de nămeţi. Live-uri de pe marginea şoselei cu zăpada în gură. Totul e relatat cu un tempo de atac terorist. Din păcate nu a fost aşa un dezastru, dar asta nu e un motiv ca jurnaliştii de televiziune să caute alte cazuri sau să exagereze.

Dincolo de la ceea ce se aşteaptă de la autorităţi, indignarea arătată pe Facebook.

Să mai punem la socoteală că la scările majorităţii blocurilor aproape niciun locatar nu a ieşit cu o lopată să mai dea zăpada de pe trepte şi alei? Faptul că pe străzile de case, la doar două curţi de pe o stradă cu 30 de case proprietarii au mai curăţat trotuarul?

Ori că unii dintre cei mai zeloşi gospodari îşi aruncă zăpada de pe trotuar direct pe carosabilul abia curăţat de lamele utilajelor?!

Sau că numeroşi posesori de permise auto, nu şoferi, accelerează şi bruschează direcţia haotic pe zăpadă şi se miră că au ieşit în decor?

Mulţi oameni parcă s-au „alienat“ şi declară stări de urgenţă din nimic. Acum sunt mai toţi specilişti în coduri meteorologice. Şcolile se închid la cea mai mică pală de vânt, iar copiii sunt ţinuţi în casă, cu tableta în braţe. Niciun un copil nu mai iese să joace în zăpadă. Nimeni nu se mai bucură ca pe vremuri de imaginea asta are parcă a mai estompat jegul din oraş. Suntem în schimb, încruntaţi, cu alură de omnispecialişti şi criticăm orice se întâmplă în jurul nostru.

Se duce şi codul ăsta şi vor apărea altele de furtuni şi ploi, vom continua să ne mirăm ce „dezastre“ ne alimentează temerile.

 

Victorie categorică, poate cea mai categorică pe care o înregistrează Partidul Social Democrat în ultimii ani. Social democraţii mai aveau puţin şi puteau scoate un scor de 51% care le oferea majoritatea confortabilă de a nu îi mai băga în seamă pe „pretenţioşii“ ăia de la ALDE.

Participarea la vot a populaţiei a fost destul de bună, faţă de ceea ce ne obişnuiserăm. 7,2 milioane de cetăţeni din 18,2 milioane şi-au exprimat opţiunea la urne, adică un procent de 39,49%. Nu e bine, dar nici atât de rău.

Acum social democraţii s-au văzut duminică seară cu un scor care i-a surprins şi pe ei. Un scor de peste 45% pentru un partid puternic, dar care reuşea să scoată constant un scor de 35-38%.

Nimeni nu ştie ce i-a mobilizat pe alegători să voteze într-un asemenea procent cu partidul care prin tradiţie promite marea cu sarea, reduceri de taxe şi majorări de salarii la bugetari. Un partid care a lucrat destul de discret pe teren, pe reţelele de socializare şi pe mass media.

În plus, PSD a fost calul de bătaie al liberalilor, usr-iştilor, al intelectualităţii de dreapta care au demonizat în exces acest partid.

Paradoxal, PSD a marşat pe calea uşor naţionalistă, dar mai ales a avut un partiduleţ şi câteva instituţii media care au făcut toată treaba murdară aruncând în public toate poveştile cu fantome soroşiste şi străinii care ne iau ţara. Acel partid nu a făcut pragul electoral, dar şi-a făcut treaba.

Să fi convins social democraţii prin programul lor electoral: eliminarea a 102 taxe, sprjinirea fermierilor, reindustrializarea prin companii româneşti, înfiinţarea unei firme într-o singură zi, fondul suveran de investiţii, creşterea cu 80% a salariilor din învăţământ, 3.500 euro salariul medicilor primari, salariul minim 1.750 lei, 10% impozitul pe venit, etc etc??? Greu de spus.

Căderea în cap a liberalilor. Un eşec mai uşor de explicat

20%: Mai uşor de explicat este eşecul jenant al celui mai mare partid de opoziţie, PNL, care a întrunit două partide (PDL+PNL) tocmai pentru această bătălie. Unde-s doi puterea creşte, dar fără lideri nu porneşte.

Nu ştiu cum s-au făcut jocurile după fuziunea PNL-PDL dar liberalii s-au trezit cu Alina Gorghiu şi cu Vasile Blaga la conducere.

Cu siguranţă Blaga aducea un pic de rigoare şi disciplină în partid, dar după povestea dosarului de la DNA acesta s-a retras şi a lăsat-o pe Alinuţa la butoane. Se pare că această pălărie a fost prea mare pentru căpşorul ei.

Primele bâlbe s-au văzut la alegerile locale unde PNL a schimbat 4 candidaţi la Primăria Bucureşti în timpul campaniei.

PNL nu a avut un program argumentat, chiar şi cu gogoriţele de rigoare, ci a marşat mai mult pe figura premierului tehnocrat, Dacian Cioloş, un om care nici măcar nu a dorit să se implice în campanie. Apoi liberalii au continuat campania prin demonizarea pesediştilor, clasificaţi drept rusofili, corupţi, birocraţi, etatişti etc. De fapt, PNL nu a prezentat un program de guvernare, chiar dacă ştim că astea sunt numai basme de care nu se ţine nimeni.

În plus, lipsa coerenţei, lipsa unor lideri puternici atât la nivel central cât şi la nivel teritorial s-a simţit în rândul electoratului.

Când vin prin sate şi oraşe să facă campanie candidaţi de pe locurile 5-6, iar fruntaşii nici nu ies din casă, cum a fost în Prahova, lucrul ăsta se repercutează cumva în percepţia publică.

Singura şansă a PNL este ca în următorii 4 ani, dacă nu se dezmembrează sau suferă vreo hemoragie de membri către ALDE şi PSD, să scape de actuala conducere şi să promoveze o echipă de oameni isteţi, cu viziune, care să facă ordine în filiale şi să fie mai activi în viaţa publică.

Surpriza serii: USR sau cine sunt, domnule, ăştia?

Surpriza serii a constituit-o scorul Uniunii Salvaţi România, de peste 9%, care o plasează pe locul 3 la mare distanţă de premiant.

Totuşi, pentru o formaţiune care a luat avânt după alegerile din Bucureşti, scorul este impresionant. Mai interesant este că social democraţii, aldiştii şi liberalii se tot întrebau cine naiba i-a votat pe „ăştia“.

Electoratul este format mai mult din persoane cu o educaţie peste medie care s-au săturat să mai voteze aceleaşi persoane odată la 4 ani. Este acel electorat veşnic indecis care acum şi-a găsit o formaţiune care nu promovează oameni care au făcut politică.

Dacă USR va rămâne nealterat de activitatea în opoziţie şi nu va suferi dezertări, ar putea deveni peste 4 ani al doilea partid din ţară.

O răspundere uriaşă pentru învingători

Nu facem acum analiza pe vârste a electoratului, pe medii sociale sau rurale. Este inutil.

PSD s-a trezit peste noapte cu o răspundere uriaşă la asemenea scor. Acesta va face majoritate confortabilă cu ALDE în Parlament, fără a mai avea nevoie de alţi aliaţi, fără nevoie de dezertori de la alte partide. Va forma guvernul şi va trebui să-şi pună în aplicare programul de guvernare.

Căderea sau succesul vor depinde de acest mandat 2016-2020. Iar patru ani de guvernare mediocră se vor resimţi crunt la viitoarele alegeri, pentru că 4 ani de guvernare erodează al naibii de tare la imagine.

 

 

 

Vineri, 11 Noiembrie 2016 14:20

11 /11: 98 de ani de la finalul masacrului

Scris de

Ce poate să însemne acest 11 noiembrie, ora 11 în ziua de azi şi ce însemnătate mai poate avea faptul că se împlinesc 98 de ani de la încheierea Primului Război Mondial?

Generaţiilor din ziua de azi le scapă sau nici vor să afle ce a reprezentat acel moment în istoria fiecărei comunităţi din Europa.

Totuşi, trebuie să facem un scurt remember, chiar cu riscul repetiţiei, asupra aceseti zile şi ce s-a petrecut acum fix 98 de ani după un război pustiitor care a durat patru ani.

În ziua de 11 noiembrie 1918, delegaţiile a două părţi beligerante au semnat la ora 5.20 dimineaţa într-un vagon de tren în pădurea Compiegne, din nordul Franţei, sfârşitul Primului Război Mondial.

Armistiţiul dintre Germania şi ţările Antantei (Franţa şi Marea Britanie) a intrat în vigoare în aceeaşi zi la ora 11 şi 11 minute.

Condiţiile erau foarte grele pentru Germania, dar şeful delegaţiei germane, Mathias Erzberger, nu era în măsură să mai negocieze, mai ales că la Berlin era un haos politic. Împăratul Wilhelm al II-lea abdicase cu două zile înainte, se proclamase republica, începuse agitaţia revoluţionară bolşevică şi nu exista un guvern format.

Din partea aliaţilor la semnarea actului au participat: Mareşalul Ferdinand Foch, comandantul superm al forţelor aliate de pe frontul de vest, generalul Maxime Weigand, şeful Statului Major, primul lord al amiralităţii britanice, amiralul Rosslyn Wemyss, amiralul George Hope şi căpitanul britanic, John Marriot, asistentul primului lord. Din partea delegaţiei germane au semnat: Matthias Erzberger, politician creştin –democrat însărcinat de şeful noului guvern, încă neconstituit oficial, contele Alfred von Oberndorff, de la Ministerul de Externe, General-maior Detlof von Winterfeldt, din partea Armatei de Uscat şi căpitanul Ernst Vanselow, din partea Marinei de Război.

Din păcate pentru francezi care pregătiseră o lecţie de umilinţă pentru germani, nu a participat niciun general ori feldmareşal german precum Paul von Hindenburg ori Erich Ludendorff, cei doi conducători de facto ai Germaniei din timpul războiului.

Aşa a rămas în istorie, data de 1918/11/11 ora 11, finalul a 4 ani, două luni şi 14 zile de război. Peste 38 milioane de oameni şi-au pierdut viaţa ori au fost răniţi grav în uriaşul conflict care a cuprins toată Europa şi câteva zone de pe mapamond. Aproape 17 milioane de oameni şi-au pierdut viaţa în acest conflict, în timp ce 20 de milioane au suferit răni grave care i-au lăsat cu infirmităţi definitive.

Ţările occidentale şi Rusia au înregistrat cele mai mari pierderi, iar în Franţa, Marea Britanie şi Germania sunt sute de hectare cu cimitire dedicate eroilor din Primul Război. După câte am văzut nu a câştigat nimeni, fiind doar sădite seminţele pentru al doilea conflict mondial.

A fost primul război mecanizat, în care forţa industrială a fiecărui stat şi-a spus cuvântul în inventarea şi folosirea a cât mai multor metode de ucidere în masă, de la masarea şi folosirea a sute de guri de artilerie grea pe doar câţiva kilometri de front, la folosirea gazelor otrăvitoare, a aruncătoarelor de mine, a tancurilor,  la minarea subterană, folosirea aviaţiei, până la folosirea intensivă a mitralierei.

Sacrificiul României

România a pierdut 700.000 de oameni, dintre care 120.000 au fost militari, 120.000 au fost civili ucişi prin execuţii, lupte, proiectile rătăcite. Alţi 330.00 de români, cei mai mulţi, au murit de tifos, holeră, foamete, diverse accidente şi la final de gripă spaniolă.  

În România, aproape fiecare comună are monumentul său cu tinerii satului care şi-au jertfit viaţa pentru întregire, unire, noţiuni care le scăpau atunci.

Au fost tineri de 18-24 de ani care au murit într-un şanţ, neîngropaţi creştineşte.

Unii sunt acei eroi necunoscuţi, de care nu îşi mai aduce aminte nimeni. Au murit pentru noi, nu pentru a le depune oficialităţile nişte coroane de flori la un monument. Au murit pentru a trăi  noi mai bine şi să nu mai ţinem capul plecat, să ne obţinem demnitatea şi curajul.

Să nu uităm moştenirea a câtorva milioane de morminte din cel puţin trei războaie. Să nu uităm!

Nu e atât de greu.

 

 

Alex Policala

 

De 57 de ani românii aniversează Ziua Armatei pe data de 25 octombrie, dată la care a fost eliberată ultima brazdă de pâmânt românesc de sub ocupaţia maghiară şi germană în urmă cu 72 de ani.

De aproape 26 de ani mass media si oficialităţile amintesc în treacăt de semnificaţia acestui eveniment, însă puţini fac legătura între acesta şi o altă aniversare la fel de importantă. Foarte puţini mai ştiu că  una din sărbători este legată de cealaltă.

Contextul general de atunci

Pentru a înţelege ceva trebuie să explicăm că după lovitura de palat din 23 august 1944 prin care regele îl îndepărtează de la putere pe „conducătorul“ Ion Antonescu, pe fondul dezastrului militar care se prefigura în vara acelui an, România a ieşit din alianţa cu Germania Nazistă şi s-a raliat alianţei anglo-americano-sovietice. Ca atare, Armata Română a trebuit să lupte alături şi uneori în subordinea forţelor sovietice pentru eliberarea Transilvaniei de Nord, cedată prin dictat de România în august 1940 către Ungaria.

Luptele au fost extrem de grele, mai ales că maghiarii beneficiau de aportul trupelor germane staţionate în Transilvania dar şi al celor care reuşiseră să se retragă din Moldova şi Ţara Românească.

Momentul „ultimei brazde“

Era toamna anului 1944, trecuseră două luni de lupte cu forţele germane şi maghiare din Transilvania, armatele română şi sovietică, acum aliate, se aflau în faţa oraşelor Satu Mare şi Carei, ultimele localităţi româneşti aflate încă sub ocupaţia inamicului. Carei era însă chiar pe linia fostei frontiere de până în 1940.

Artizanul eliberării ultimelor localităţi de graniţă este generalul Gheorghe Avramescu, comandantul Armatei a 4-a.

O amânare ciudată a eliberării

Comandanţii  Armatei Române i-au propus lui Avramescu, şeful Armatei a 4-a, să amâne ofensiva pentru eliberarea acestor localităţi deşi acesta se afla în faţa lor de pe 21 octombrie 1944.

Scopul acestei propuneri era simplu: Armata dorea să-i facă un cadou Regelui Mihai I şi  ca atare a programat ofensiva pentru ziua de 25 octombrie, dată la care suveranul şi comandantul suprem al armatei împlinea 23 de ani.

Din rapoarte şi din informaţiile survenite în urma cercetărilor, reieşea că inamicul germano-maghiar nu dispunea decât de câteva unităţi slăbite în aceste zone.

Ofensiva a decurs cu probleme în Satu Mare, deoarece primul atac declanşat de români în seara de 24 octombrie a fost respins cu pierderi grele. Corpul 2 de Armată Română a reluat atacul iar luptele au durat toată noaptea. În cursul nopţii, primele subunităţi româneşti reuşeau să arboreze drapelul tricolor în centrul oraşului, în locul celui roşu-alb-verde.

În paralel, Corpul 6 Armată ducea lupte ceva mai la sud-vest pentru eliberarea Careiului. În dimineaţa zilei de 25 octombrie, ostaşii români reuşiseră să elibereze întregul oraş şi să atingă linia fostei frontiere de până în ziua Dictatului de la Viena (30 august 1940).

După 4 ani şi două luni de ocupaţie maghiară, extrem de violentă şi presărată cu represalii şi execuţii pe baze etnice, cu deportări masive ale evreilor către lagărele germane, populaţia Transilvaniei a răsuflat uşurată.

Ministrul de Război, generalul Ioan Racoviţă a putut anunţa Regelui, cu ocazia aniversării, eliberarea ultimei brazde de pământ românesc. Armata Regală îşi făcuse datoria.

Războiul va continua pentru armata română şi pe teritoriul Ungariei, al Cehoslovaciei şi Austriei, până pe 12 mai 1945, cu binecunoscutele intruziuni brutale ale sovieticilor.

De altfel, generalul Avramescu, artizanul acestei eliberări, a fost arestat în martie 1945 de către sovietici şi transportat în URSS. Nu s-a mai ştiut nimic de el din acel moment. Autorităţile româneşti nu au putut face nimic pentru a-l salva.

Autorităţile comuniste, instalate după 1947, au încercat să minimalizeze şi să şteargă din memoria poporului toate simbolurile şi referirile legate de monarhie.

Noua elită politică care pretindea că se extrage din masa muncitoare a poporului, avea grave lacune de istorie şi a fixat în 1959, data de „25 octombrie“, drept ziua aniversării Armatei Române, evident fără să ştie că era şi data de naştere a Regelui Mihai şi că era tocmai „cauza“ acestui eveniment.

 

Alex Policala

De vreo cinci ani, la Ploieşti se discută despre terminale multimodale, în contextul pregătirii de proiecte europene. Nu avem momentan, dar privim cu respect, poate cu invidie chiar, la metropole care au reuşit să creeze o zonă de centru vechi fără acces rutier, parcări la periferie şi "noduri" pentru transportul în comun, unde poţi să cobori dintr-un traseu şi să urci imediat într-un altul. Dar asta ne trebuie nouă? Nu de alta, dar românul e renumit pentru comoditatea lui şi mă aştept să refuze oricând soluţia occidentală, elegantă şi aerisită a centrelor urbane fără maşini în detrimentul comodităţii de a parca la un metru de locul de muncă sau în uşa mall-ului sau farmaciei unde şi-a propus să intre.

Aşadar, gândirea asta, că facem terminale la periferie, ca să aibă navetiştii unde să-şi lase maşinile proprii înainte de a se urca în mijloacele de transport în comun, s-ar putea să nu prindă. În acest context, terminalul multimodal, atât de pompos în teorie, tinde să se confunde cu ideea de autogară. Probabil asta va fi, o autogară cu ceva mai multe locuri de parcare şi o sală de aşteptare un pic mai mare şi mai curată, cel puţin la început. Deh, Parcul Municipal Vest trebuia să fie parc şi a ieşit tăpşan cu tuia şi terenuri de sport inundabile, ce garanţie avem că terminalele multimodale vor ieşi terminale multimodale şi nu autogări ratate?

Ca să explic de unde porneşte subiectul, Primăria Ploieşti, în pregătirile ei pentru lansarea unor proiecte europene în actuala sesiune de finanţare de la UE, a precizat că sunt în pregătire mai multe astfel de terminale. Primul, care fusese propus şi în sesiunea trecută, dar a rămas în lista de rezerve, va fi lângă Spitalul Judeţean, la capătul traseelor de tramvai. Al doilea ar trebui să fie la Podul Înalt, unde este acum depoul troleibuzelor TCE, iar un al treilea ar putea să apară în dreptul staţiei Coreco de la Gara de Sud.

În teorie, aceste terminale vin cu staţii şi peroane pentru transportul public intern şi pentru cele extern, zone de aşteptare, locuri de parcare pentru maşinile mici, inclusiv cu o zonă de depozitare pentru cei de la TCE. Într-o schiţă propusă de proiectanţii angajaţi de Primărie am văzut inclusiv o zonă verde, cu băncuţe şi alei din ce mi-am putut da seama din desenul tehnic.

Întrebarea este cât de utile vor fi aceste terminale multimodale. Sigur, la Judeţean o parcare era binevenită şi, orice denumire ar purta ea, probabil că aparţinătorii sau pacienţii se vor bucura de existenţa ei. La fel cum la Podul Înalt o parcare va fi utilă, probabil, pentru cei cu TIR-urile care aşteaptă la Coca-Cola şi Bergenbier, dar mă îndoiesc că, în rest, prea mulţi şoferi veniţi din Târgovişte, de exemplu, îşi vor lăsa maşinile proprii aici ca să se urce în 202. Întrebarea, mai departe, este dacă sunt necesare investiţii de acest gen. Eu, unul, încă sunt împărţit, nu sunt convins că sunt neapărat o idee bună şi nici că vor atinge prea curând amploarea dorită. Pe de altă parte, o resistematizare a unor zone omise plus câteva sute de locuri de parcare n-ar strica, mai ales dacă nu le facem din banii noştri direct, ci din cei ai UE. Dar n-ar fi mai bine să folosim banii ăia la altceva?

Concluzia e că, foarte probabil, calitatea proiectului şi a lucrărilor va înclina balanţa şi va lămuri dacă e util sau nu un astfel de obiectiv. Revenind la exemplul Parcului Municipal Vest, dacă m-aţi fi întrebat cineva în urmă cu patru ani despre el, aş fi spus că e un lucru care n-ar trebui să-i lipsească oraşului. Acum, după ce-am văzut cum a ieşit, mă gândesc câte lucruri de anvergură s-ar fi putut face din banii "îngropaţi" în acel câmp. La fel va fi şi la terminale. Eu mi le imaginez ca pe nişte zone cu aer occidental, unde turistul străin rătăcit, care nu ştie o boabă în română, să aibă acces la trasee de transport public pentru toate direcţiile în care şi-ar putea dori să meargă. Să găsească harta aia cu săgeţică roşie şi mesajul "eşti aici" care-i bulversează pe unii şi-i face să se întrebe sceptic "hi, de unde ştiu aştia unde suntem noi?" şi să găsească informaţii despre Ploieşti şi mai ales despre unde ar putea să meargă şi ce-ar trebui să vadă dacă se suie în autobuzele alea, nu doar pe unde trec autobuzele. Sau să ştie că de la peronul 1 pleacă maxi-taxi-urile spre o zonă a judeţului, iar de la peronul 2 spre o altă zonă. Sau să aibă de unde să facă nişte minime cumpărături pentru drum. Ăla ar fi un terminal multimodal. În lipsa acestor lucruri, va fi o autogară mai stilată.

Alex Călinoiu, redactor "Telegrama"

Pagina 1 din 2