Editorial

Editorial (11)

Vineri, 23 Martie 2018 14:44

Jocul Codurilor de vreme rea

Scris de

A fost sau nu a fost dezastru în oraşul nostru?

Trecem peste sintagmele deja celebre în uzul jurnalistic, „iadul alb“, „teroarea albă“, „trafic de coşmar“ şi mai bine să vedem în această ultimă zvâcnire a iernii felul în care reacţionează oamenii la un fenomen absolut normal, cu care se confruntă an de an şi de fiecare dată reacţionează cu aceeaşi surprindere indignată.

La orele dimineţii circulaţia în Ploieşti nu era nici mai rea nici bună. Pe fondul unei ninsori apoase şi la  temperatură de minus 2 grade zăpada din Ploieşti nu a trecut de 20 de cm, totuşi asta nu a oprit valuri de uimire.

Presa centrală a prins un subiect pe care insistă la fiecare jurnal. Echipe de ştiri se „aruncă“ în Bărăgan şi în zonele de câmpie să filmeze viscolul şi să spere că poate găsi un drum blocat de nămeţi. Live-uri de pe marginea şoselei cu zăpada în gură. Totul e relatat cu un tempo de atac terorist. Din păcate nu a fost aşa un dezastru, dar asta nu e un motiv ca jurnaliştii de televiziune să caute alte cazuri sau să exagereze.

Dincolo de la ceea ce se aşteaptă de la autorităţi, indignarea arătată pe Facebook.

Să mai punem la socoteală că la scările majorităţii blocurilor aproape niciun locatar nu a ieşit cu o lopată să mai dea zăpada de pe trepte şi alei? Faptul că pe străzile de case, la doar două curţi de pe o stradă cu 30 de case proprietarii au mai curăţat trotuarul?

Ori că unii dintre cei mai zeloşi gospodari îşi aruncă zăpada de pe trotuar direct pe carosabilul abia curăţat de lamele utilajelor?!

Sau că numeroşi posesori de permise auto, nu şoferi, accelerează şi bruschează direcţia haotic pe zăpadă şi se miră că au ieşit în decor?

Mulţi oameni parcă s-au „alienat“ şi declară stări de urgenţă din nimic. Acum sunt mai toţi specilişti în coduri meteorologice. Şcolile se închid la cea mai mică pală de vânt, iar copiii sunt ţinuţi în casă, cu tableta în braţe. Niciun un copil nu mai iese să joace în zăpadă. Nimeni nu se mai bucură ca pe vremuri de imaginea asta are parcă a mai estompat jegul din oraş. Suntem în schimb, încruntaţi, cu alură de omnispecialişti şi criticăm orice se întâmplă în jurul nostru.

Se duce şi codul ăsta şi vor apărea altele de furtuni şi ploi, vom continua să ne mirăm ce „dezastre“ ne alimentează temerile.

 

Victorie categorică, poate cea mai categorică pe care o înregistrează Partidul Social Democrat în ultimii ani. Social democraţii mai aveau puţin şi puteau scoate un scor de 51% care le oferea majoritatea confortabilă de a nu îi mai băga în seamă pe „pretenţioşii“ ăia de la ALDE.

Participarea la vot a populaţiei a fost destul de bună, faţă de ceea ce ne obişnuiserăm. 7,2 milioane de cetăţeni din 18,2 milioane şi-au exprimat opţiunea la urne, adică un procent de 39,49%. Nu e bine, dar nici atât de rău.

Acum social democraţii s-au văzut duminică seară cu un scor care i-a surprins şi pe ei. Un scor de peste 45% pentru un partid puternic, dar care reuşea să scoată constant un scor de 35-38%.

Nimeni nu ştie ce i-a mobilizat pe alegători să voteze într-un asemenea procent cu partidul care prin tradiţie promite marea cu sarea, reduceri de taxe şi majorări de salarii la bugetari. Un partid care a lucrat destul de discret pe teren, pe reţelele de socializare şi pe mass media.

În plus, PSD a fost calul de bătaie al liberalilor, usr-iştilor, al intelectualităţii de dreapta care au demonizat în exces acest partid.

Paradoxal, PSD a marşat pe calea uşor naţionalistă, dar mai ales a avut un partiduleţ şi câteva instituţii media care au făcut toată treaba murdară aruncând în public toate poveştile cu fantome soroşiste şi străinii care ne iau ţara. Acel partid nu a făcut pragul electoral, dar şi-a făcut treaba.

Să fi convins social democraţii prin programul lor electoral: eliminarea a 102 taxe, sprjinirea fermierilor, reindustrializarea prin companii româneşti, înfiinţarea unei firme într-o singură zi, fondul suveran de investiţii, creşterea cu 80% a salariilor din învăţământ, 3.500 euro salariul medicilor primari, salariul minim 1.750 lei, 10% impozitul pe venit, etc etc??? Greu de spus.

Căderea în cap a liberalilor. Un eşec mai uşor de explicat

20%: Mai uşor de explicat este eşecul jenant al celui mai mare partid de opoziţie, PNL, care a întrunit două partide (PDL+PNL) tocmai pentru această bătălie. Unde-s doi puterea creşte, dar fără lideri nu porneşte.

Nu ştiu cum s-au făcut jocurile după fuziunea PNL-PDL dar liberalii s-au trezit cu Alina Gorghiu şi cu Vasile Blaga la conducere.

Cu siguranţă Blaga aducea un pic de rigoare şi disciplină în partid, dar după povestea dosarului de la DNA acesta s-a retras şi a lăsat-o pe Alinuţa la butoane. Se pare că această pălărie a fost prea mare pentru căpşorul ei.

Primele bâlbe s-au văzut la alegerile locale unde PNL a schimbat 4 candidaţi la Primăria Bucureşti în timpul campaniei.

PNL nu a avut un program argumentat, chiar şi cu gogoriţele de rigoare, ci a marşat mai mult pe figura premierului tehnocrat, Dacian Cioloş, un om care nici măcar nu a dorit să se implice în campanie. Apoi liberalii au continuat campania prin demonizarea pesediştilor, clasificaţi drept rusofili, corupţi, birocraţi, etatişti etc. De fapt, PNL nu a prezentat un program de guvernare, chiar dacă ştim că astea sunt numai basme de care nu se ţine nimeni.

În plus, lipsa coerenţei, lipsa unor lideri puternici atât la nivel central cât şi la nivel teritorial s-a simţit în rândul electoratului.

Când vin prin sate şi oraşe să facă campanie candidaţi de pe locurile 5-6, iar fruntaşii nici nu ies din casă, cum a fost în Prahova, lucrul ăsta se repercutează cumva în percepţia publică.

Singura şansă a PNL este ca în următorii 4 ani, dacă nu se dezmembrează sau suferă vreo hemoragie de membri către ALDE şi PSD, să scape de actuala conducere şi să promoveze o echipă de oameni isteţi, cu viziune, care să facă ordine în filiale şi să fie mai activi în viaţa publică.

Surpriza serii: USR sau cine sunt, domnule, ăştia?

Surpriza serii a constituit-o scorul Uniunii Salvaţi România, de peste 9%, care o plasează pe locul 3 la mare distanţă de premiant.

Totuşi, pentru o formaţiune care a luat avânt după alegerile din Bucureşti, scorul este impresionant. Mai interesant este că social democraţii, aldiştii şi liberalii se tot întrebau cine naiba i-a votat pe „ăştia“.

Electoratul este format mai mult din persoane cu o educaţie peste medie care s-au săturat să mai voteze aceleaşi persoane odată la 4 ani. Este acel electorat veşnic indecis care acum şi-a găsit o formaţiune care nu promovează oameni care au făcut politică.

Dacă USR va rămâne nealterat de activitatea în opoziţie şi nu va suferi dezertări, ar putea deveni peste 4 ani al doilea partid din ţară.

O răspundere uriaşă pentru învingători

Nu facem acum analiza pe vârste a electoratului, pe medii sociale sau rurale. Este inutil.

PSD s-a trezit peste noapte cu o răspundere uriaşă la asemenea scor. Acesta va face majoritate confortabilă cu ALDE în Parlament, fără a mai avea nevoie de alţi aliaţi, fără nevoie de dezertori de la alte partide. Va forma guvernul şi va trebui să-şi pună în aplicare programul de guvernare.

Căderea sau succesul vor depinde de acest mandat 2016-2020. Iar patru ani de guvernare mediocră se vor resimţi crunt la viitoarele alegeri, pentru că 4 ani de guvernare erodează al naibii de tare la imagine.

 

 

 

Vineri, 11 Noiembrie 2016 14:20

11 /11: 98 de ani de la finalul masacrului

Scris de

Ce poate să însemne acest 11 noiembrie, ora 11 în ziua de azi şi ce însemnătate mai poate avea faptul că se împlinesc 98 de ani de la încheierea Primului Război Mondial?

Generaţiilor din ziua de azi le scapă sau nici vor să afle ce a reprezentat acel moment în istoria fiecărei comunităţi din Europa.

Totuşi, trebuie să facem un scurt remember, chiar cu riscul repetiţiei, asupra aceseti zile şi ce s-a petrecut acum fix 98 de ani după un război pustiitor care a durat patru ani.

În ziua de 11 noiembrie 1918, delegaţiile a două părţi beligerante au semnat la ora 5.20 dimineaţa într-un vagon de tren în pădurea Compiegne, din nordul Franţei, sfârşitul Primului Război Mondial.

Armistiţiul dintre Germania şi ţările Antantei (Franţa şi Marea Britanie) a intrat în vigoare în aceeaşi zi la ora 11 şi 11 minute.

Condiţiile erau foarte grele pentru Germania, dar şeful delegaţiei germane, Mathias Erzberger, nu era în măsură să mai negocieze, mai ales că la Berlin era un haos politic. Împăratul Wilhelm al II-lea abdicase cu două zile înainte, se proclamase republica, începuse agitaţia revoluţionară bolşevică şi nu exista un guvern format.

Din partea aliaţilor la semnarea actului au participat: Mareşalul Ferdinand Foch, comandantul superm al forţelor aliate de pe frontul de vest, generalul Maxime Weigand, şeful Statului Major, primul lord al amiralităţii britanice, amiralul Rosslyn Wemyss, amiralul George Hope şi căpitanul britanic, John Marriot, asistentul primului lord. Din partea delegaţiei germane au semnat: Matthias Erzberger, politician creştin –democrat însărcinat de şeful noului guvern, încă neconstituit oficial, contele Alfred von Oberndorff, de la Ministerul de Externe, General-maior Detlof von Winterfeldt, din partea Armatei de Uscat şi căpitanul Ernst Vanselow, din partea Marinei de Război.

Din păcate pentru francezi care pregătiseră o lecţie de umilinţă pentru germani, nu a participat niciun general ori feldmareşal german precum Paul von Hindenburg ori Erich Ludendorff, cei doi conducători de facto ai Germaniei din timpul războiului.

Aşa a rămas în istorie, data de 1918/11/11 ora 11, finalul a 4 ani, două luni şi 14 zile de război. Peste 38 milioane de oameni şi-au pierdut viaţa ori au fost răniţi grav în uriaşul conflict care a cuprins toată Europa şi câteva zone de pe mapamond. Aproape 17 milioane de oameni şi-au pierdut viaţa în acest conflict, în timp ce 20 de milioane au suferit răni grave care i-au lăsat cu infirmităţi definitive.

Ţările occidentale şi Rusia au înregistrat cele mai mari pierderi, iar în Franţa, Marea Britanie şi Germania sunt sute de hectare cu cimitire dedicate eroilor din Primul Război. După câte am văzut nu a câştigat nimeni, fiind doar sădite seminţele pentru al doilea conflict mondial.

A fost primul război mecanizat, în care forţa industrială a fiecărui stat şi-a spus cuvântul în inventarea şi folosirea a cât mai multor metode de ucidere în masă, de la masarea şi folosirea a sute de guri de artilerie grea pe doar câţiva kilometri de front, la folosirea gazelor otrăvitoare, a aruncătoarelor de mine, a tancurilor,  la minarea subterană, folosirea aviaţiei, până la folosirea intensivă a mitralierei.

Sacrificiul României

România a pierdut 700.000 de oameni, dintre care 120.000 au fost militari, 120.000 au fost civili ucişi prin execuţii, lupte, proiectile rătăcite. Alţi 330.00 de români, cei mai mulţi, au murit de tifos, holeră, foamete, diverse accidente şi la final de gripă spaniolă.  

În România, aproape fiecare comună are monumentul său cu tinerii satului care şi-au jertfit viaţa pentru întregire, unire, noţiuni care le scăpau atunci.

Au fost tineri de 18-24 de ani care au murit într-un şanţ, neîngropaţi creştineşte.

Unii sunt acei eroi necunoscuţi, de care nu îşi mai aduce aminte nimeni. Au murit pentru noi, nu pentru a le depune oficialităţile nişte coroane de flori la un monument. Au murit pentru a trăi  noi mai bine şi să nu mai ţinem capul plecat, să ne obţinem demnitatea şi curajul.

Să nu uităm moştenirea a câtorva milioane de morminte din cel puţin trei războaie. Să nu uităm!

Nu e atât de greu.

 

 

Alex Policala

 

De 57 de ani românii aniversează Ziua Armatei pe data de 25 octombrie, dată la care a fost eliberată ultima brazdă de pâmânt românesc de sub ocupaţia maghiară şi germană în urmă cu 72 de ani.

De aproape 26 de ani mass media si oficialităţile amintesc în treacăt de semnificaţia acestui eveniment, însă puţini fac legătura între acesta şi o altă aniversare la fel de importantă. Foarte puţini mai ştiu că  una din sărbători este legată de cealaltă.

Contextul general de atunci

Pentru a înţelege ceva trebuie să explicăm că după lovitura de palat din 23 august 1944 prin care regele îl îndepărtează de la putere pe „conducătorul“ Ion Antonescu, pe fondul dezastrului militar care se prefigura în vara acelui an, România a ieşit din alianţa cu Germania Nazistă şi s-a raliat alianţei anglo-americano-sovietice. Ca atare, Armata Română a trebuit să lupte alături şi uneori în subordinea forţelor sovietice pentru eliberarea Transilvaniei de Nord, cedată prin dictat de România în august 1940 către Ungaria.

Luptele au fost extrem de grele, mai ales că maghiarii beneficiau de aportul trupelor germane staţionate în Transilvania dar şi al celor care reuşiseră să se retragă din Moldova şi Ţara Românească.

Momentul „ultimei brazde“

Era toamna anului 1944, trecuseră două luni de lupte cu forţele germane şi maghiare din Transilvania, armatele română şi sovietică, acum aliate, se aflau în faţa oraşelor Satu Mare şi Carei, ultimele localităţi româneşti aflate încă sub ocupaţia inamicului. Carei era însă chiar pe linia fostei frontiere de până în 1940.

Artizanul eliberării ultimelor localităţi de graniţă este generalul Gheorghe Avramescu, comandantul Armatei a 4-a.

O amânare ciudată a eliberării

Comandanţii  Armatei Române i-au propus lui Avramescu, şeful Armatei a 4-a, să amâne ofensiva pentru eliberarea acestor localităţi deşi acesta se afla în faţa lor de pe 21 octombrie 1944.

Scopul acestei propuneri era simplu: Armata dorea să-i facă un cadou Regelui Mihai I şi  ca atare a programat ofensiva pentru ziua de 25 octombrie, dată la care suveranul şi comandantul suprem al armatei împlinea 23 de ani.

Din rapoarte şi din informaţiile survenite în urma cercetărilor, reieşea că inamicul germano-maghiar nu dispunea decât de câteva unităţi slăbite în aceste zone.

Ofensiva a decurs cu probleme în Satu Mare, deoarece primul atac declanşat de români în seara de 24 octombrie a fost respins cu pierderi grele. Corpul 2 de Armată Română a reluat atacul iar luptele au durat toată noaptea. În cursul nopţii, primele subunităţi româneşti reuşeau să arboreze drapelul tricolor în centrul oraşului, în locul celui roşu-alb-verde.

În paralel, Corpul 6 Armată ducea lupte ceva mai la sud-vest pentru eliberarea Careiului. În dimineaţa zilei de 25 octombrie, ostaşii români reuşiseră să elibereze întregul oraş şi să atingă linia fostei frontiere de până în ziua Dictatului de la Viena (30 august 1940).

După 4 ani şi două luni de ocupaţie maghiară, extrem de violentă şi presărată cu represalii şi execuţii pe baze etnice, cu deportări masive ale evreilor către lagărele germane, populaţia Transilvaniei a răsuflat uşurată.

Ministrul de Război, generalul Ioan Racoviţă a putut anunţa Regelui, cu ocazia aniversării, eliberarea ultimei brazde de pământ românesc. Armata Regală îşi făcuse datoria.

Războiul va continua pentru armata română şi pe teritoriul Ungariei, al Cehoslovaciei şi Austriei, până pe 12 mai 1945, cu binecunoscutele intruziuni brutale ale sovieticilor.

De altfel, generalul Avramescu, artizanul acestei eliberări, a fost arestat în martie 1945 de către sovietici şi transportat în URSS. Nu s-a mai ştiut nimic de el din acel moment. Autorităţile româneşti nu au putut face nimic pentru a-l salva.

Autorităţile comuniste, instalate după 1947, au încercat să minimalizeze şi să şteargă din memoria poporului toate simbolurile şi referirile legate de monarhie.

Noua elită politică care pretindea că se extrage din masa muncitoare a poporului, avea grave lacune de istorie şi a fixat în 1959, data de „25 octombrie“, drept ziua aniversării Armatei Române, evident fără să ştie că era şi data de naştere a Regelui Mihai şi că era tocmai „cauza“ acestui eveniment.

 

Alex Policala

De vreo cinci ani, la Ploieşti se discută despre terminale multimodale, în contextul pregătirii de proiecte europene. Nu avem momentan, dar privim cu respect, poate cu invidie chiar, la metropole care au reuşit să creeze o zonă de centru vechi fără acces rutier, parcări la periferie şi "noduri" pentru transportul în comun, unde poţi să cobori dintr-un traseu şi să urci imediat într-un altul. Dar asta ne trebuie nouă? Nu de alta, dar românul e renumit pentru comoditatea lui şi mă aştept să refuze oricând soluţia occidentală, elegantă şi aerisită a centrelor urbane fără maşini în detrimentul comodităţii de a parca la un metru de locul de muncă sau în uşa mall-ului sau farmaciei unde şi-a propus să intre.

Aşadar, gândirea asta, că facem terminale la periferie, ca să aibă navetiştii unde să-şi lase maşinile proprii înainte de a se urca în mijloacele de transport în comun, s-ar putea să nu prindă. În acest context, terminalul multimodal, atât de pompos în teorie, tinde să se confunde cu ideea de autogară. Probabil asta va fi, o autogară cu ceva mai multe locuri de parcare şi o sală de aşteptare un pic mai mare şi mai curată, cel puţin la început. Deh, Parcul Municipal Vest trebuia să fie parc şi a ieşit tăpşan cu tuia şi terenuri de sport inundabile, ce garanţie avem că terminalele multimodale vor ieşi terminale multimodale şi nu autogări ratate?

Ca să explic de unde porneşte subiectul, Primăria Ploieşti, în pregătirile ei pentru lansarea unor proiecte europene în actuala sesiune de finanţare de la UE, a precizat că sunt în pregătire mai multe astfel de terminale. Primul, care fusese propus şi în sesiunea trecută, dar a rămas în lista de rezerve, va fi lângă Spitalul Judeţean, la capătul traseelor de tramvai. Al doilea ar trebui să fie la Podul Înalt, unde este acum depoul troleibuzelor TCE, iar un al treilea ar putea să apară în dreptul staţiei Coreco de la Gara de Sud.

În teorie, aceste terminale vin cu staţii şi peroane pentru transportul public intern şi pentru cele extern, zone de aşteptare, locuri de parcare pentru maşinile mici, inclusiv cu o zonă de depozitare pentru cei de la TCE. Într-o schiţă propusă de proiectanţii angajaţi de Primărie am văzut inclusiv o zonă verde, cu băncuţe şi alei din ce mi-am putut da seama din desenul tehnic.

Întrebarea este cât de utile vor fi aceste terminale multimodale. Sigur, la Judeţean o parcare era binevenită şi, orice denumire ar purta ea, probabil că aparţinătorii sau pacienţii se vor bucura de existenţa ei. La fel cum la Podul Înalt o parcare va fi utilă, probabil, pentru cei cu TIR-urile care aşteaptă la Coca-Cola şi Bergenbier, dar mă îndoiesc că, în rest, prea mulţi şoferi veniţi din Târgovişte, de exemplu, îşi vor lăsa maşinile proprii aici ca să se urce în 202. Întrebarea, mai departe, este dacă sunt necesare investiţii de acest gen. Eu, unul, încă sunt împărţit, nu sunt convins că sunt neapărat o idee bună şi nici că vor atinge prea curând amploarea dorită. Pe de altă parte, o resistematizare a unor zone omise plus câteva sute de locuri de parcare n-ar strica, mai ales dacă nu le facem din banii noştri direct, ci din cei ai UE. Dar n-ar fi mai bine să folosim banii ăia la altceva?

Concluzia e că, foarte probabil, calitatea proiectului şi a lucrărilor va înclina balanţa şi va lămuri dacă e util sau nu un astfel de obiectiv. Revenind la exemplul Parcului Municipal Vest, dacă m-aţi fi întrebat cineva în urmă cu patru ani despre el, aş fi spus că e un lucru care n-ar trebui să-i lipsească oraşului. Acum, după ce-am văzut cum a ieşit, mă gândesc câte lucruri de anvergură s-ar fi putut face din banii "îngropaţi" în acel câmp. La fel va fi şi la terminale. Eu mi le imaginez ca pe nişte zone cu aer occidental, unde turistul străin rătăcit, care nu ştie o boabă în română, să aibă acces la trasee de transport public pentru toate direcţiile în care şi-ar putea dori să meargă. Să găsească harta aia cu săgeţică roşie şi mesajul "eşti aici" care-i bulversează pe unii şi-i face să se întrebe sceptic "hi, de unde ştiu aştia unde suntem noi?" şi să găsească informaţii despre Ploieşti şi mai ales despre unde ar putea să meargă şi ce-ar trebui să vadă dacă se suie în autobuzele alea, nu doar pe unde trec autobuzele. Sau să ştie că de la peronul 1 pleacă maxi-taxi-urile spre o zonă a judeţului, iar de la peronul 2 spre o altă zonă. Sau să aibă de unde să facă nişte minime cumpărături pentru drum. Ăla ar fi un terminal multimodal. În lipsa acestor lucruri, va fi o autogară mai stilată.

Alex Călinoiu, redactor "Telegrama"

După mai bine de două decenii de dezamăgiri, partidele politice din România au reuşit acum contraperformanţa de a uzurpa şi noţiunea de naţionalism. Simplificarea legislaţiei în privinţa înfiinţării partidelor a dat naştere, cum era de aşteptat, unor formaţiuni noi, majoritatea încă mici şi necunoscute publicului larg, dar care, din nou previzibil, înaintea unor alegeri generale încep să atragă politicieni care nu-şi mai găseau locul pe listele de candidaţi în propriile partide. Ce mai contează doctrina, proiectele sau interesul omului de rând? De parcă astea ar fi contat vreodată în ultimii ani.

Mă uitem, recent, la activitatea PRU, un partid din această categorie şi care, în afară de câteva comunicate de presă, până acum nu a făcut absolut nimic notabil. Evident, nefiind partid parlamentar, nici nu avea prea multe ocazii să demonstreze. Cert este că în Prahova, acest partrid, care, cumva, încearcă la nivel de imagine să se poziţioneze pe o nişă de 5-7% rămasă liberă după decăderea, rând pe rând, a PRM, PNG şi PP-DD, a atras un număr foarte mare de politicieni pentru un partid atât de mic, reuşind în prezent reala performanţă de a avea în rândurile sale nu mai puţin de patru deputaţi şi un senator. Sunt atât de mulţi încât nici nu vor avea loc cu toţii pe listele de candidaţi, fiind evident că, în cele mai bune scenarii, dacă se păstrează scorurile actuale până la alegerile parlamentare din decembrie, celor din PRU Prahova le trebuie foarte mult optimism ca să spere că vor atinge măcar pragul de 5% necesar pentru a obţine un mandat de deputat. Cel mai probabil, parlamentarii din PRU Prahova vor fi nevoiţi să se răspândească prin ţară, fiecare candidând în câte un judeţ unde organizaţia locală nu este la fel de dezvoltată. Dar asta este o speculaţie despre care ar merita să vorbim mai aproape de depunerea listelor de candidaţi. Până atunci, să revenim la problema legată de doctrină.

Spuneam, la început, că formaţiunile politice autohtone, după ce distorsionaseră noţiunile de libersalism sau social-democraţie, amestecându-le cu interese de grup, corupţie şi promovarea unor membri fără nişte competenţe demonstrate, au reuşit mai nou să distorsioneze şi o noţiune de care nu se prea atinseseră anterior, cea de naţionalism. Ce treabă a avut, de exemplu, campania electorală dusă de PRU pentru alegerile locale cu naţionalismul? Sau, revenind la parlamentare, ce legătură are Sebi Ghiţă - deputat recent înscris în partid şi care lansează frecvent invitaţii către Ponta - cu naţionalismul?

Partidul, este, în fond, suma oamenilor care-l compun, iar de la unul mic, cu viziuni aşa-zis extremiste, m-aş fi aşteptat la o rigurozitate mult mai mare în momentul selectării propriilor membri, mai ales când reprezinţi o formaţiune aflată la început de drum şi care, înainte de toate, are nevoie de credibilitate în ochii alegătorilor. Dacă deschizi larg uşile pentru toţi cei dispuşi să vină din PSD sau PNL, cum o să mai poţi combate aceste formaţiuni când în propria-ţi structură de conducere te bazezi pe „osatura” acestor partide? Şi cum poţi să mai transmiţi un mesaj credibil în aceste condiţii? În lipsa unor probe contrarii, PRU lasă, cel puţin în regiunea noastră, impresia unei vehicul electoral pentru găştile care îşi pierduseră privilegiile în alte partide mai mari. Mi-i şi imaginez cum, imediat înainte sau după ce semnează adeziunea, studiază atent câteva dintre materialele electorale rămase prin vreun colţişor, de la alegerile locale, în speranţa să găsească un slogan sau un element de care să se lege, ca să poată apoi ieşi în faţa alegătorilor să spună „păi clar, avem aceeaşi viziune”. Morala este, dacă vreţi, că acesta nu este un mod viabil de a face o politică credibilă, iar dezamăgitor este că asemenea practici nu fac decât să-i decredibilizeze şi pe unii care poate se duseseră acolo din convingere. În fond, dacă ai făcut avere din contracte cu statul nu te poţi numi naţionalist. Dimpotrivă!

V-aţi întrebat vreodată de ce mai există timbrul fiscal în România? Cu siguranţă cu toţii am umblat prin oraş, din oficiu poştal în oficiu poştal, în căutarea acestui timbru sau am stat la cozi doar ca să dăm doi lei pe un petic de hârtie pe care scrie „doi lei”. Ca să nu mai amintesc de episoadele în care nicăieri nu este de găsit!

Ca să-ţi iei cazierul, de exemplu, trebuie să stai la trei cozi, la trei instituţii sau societăţi ale statului. Trebuie să te duci la Finanţe, ca să plăteşti o taxă, trebuie să cauţi nenorocirea aia de timbru şi apoi să mai rezişti la o coadă, la ghişeul la care de fapt aveai nevoie de la bun început. Omul de la ghişeu se uită pe chitanţa de la Finanţe, se uită în calculator, tipăreşte o hârtie şi apoi lipeşte timbrul fiscal pe ea şi-i frige o ştampilă. Fără acel timbru, practic, actul era lipsit de valoare. De ce, însă, mai este nevoie de el? Nu puteam pur şi simplu să plătim cei doi lei la unul dintre celelalte două ghişee la care oricum eram nevoiţi să stăm? Cât de greu îi era statului să pună în aplicare o soluţie de acest gen? Şi de ce mai plăteşte acelaşi stat, din bani publici, probabil sute de angajaţi ai oficiilor poştale care au în atribuţie să stea la o „gheretă” unde eliberează aceste bucăţi de hârtie? Să înţelegem că, pur şi simplu, statul nu e în stare să îşi legalizeze şi fiscalizeze singur un document pe care îl emite decât dacă noi, contribuabilii, îi aducem un petic de hârtie pe care tot statul l-a pus în vânzare?

Câteodată cred că, după gravele probleme financiare de la Poşta Română, protestele angajaţilor nemulţumiţi şi prost plătiţi, fondurile „mulse” de aici şi expansiunea firmelor private de curierat, timbrul fiscal rămâne singurul care mai ţine în picioare această societate de stat.

Alex Călinoiu, redactor Telegrama

De mai bine de jumătate de an, Primăria Ploieşti este într-un impas istoric, cu plăţi de milioane de lei blocate la nivelul Direcţiei Economice şi mai mulţi furnizori, inclusiv propriile societăţi, ameninţând cu procese în instanţă. Totul pleacă de la refuzul conducerii Direcţiei Economice de a-şi da viza de control financiar, funcţionarii acestei structuri motivând că au suspiciuni de nelegalitate cu privire la plăţile sau contractele respective, cu toate că, în majoritatea cazurilor, alte departamente, inclusiv Direcţia Juridică, nu semnalaseră nicio problemă.

Să fie economiştii din administraţia locală mai bine pregătiţi juridic decât juriştii? Să fie răutate? Să fie nepricepere? Să fie teamă? Să fie răzbunare? Nimeni, cu excepţia celor direct implicaţi, nu poate oferi un răspuns clar în privinţa cauzelor, dar efectele, în schimb, sunt foarte clare. Vorbim despre blocarea intervenţiilor pentru dezinsecţie şi deratizare, despre aducerea Clubului Sportiv Municipal aproape în pragul pierderii obiectului de activitate, despre impasuri în plăţile pentru semaforizare, marcaje rutiere ori către SGU şi Apa Nova.

Toată lumea arată cu degetul către directoarea de la Economic, Nicoleta Crăciunoiu, care, revenită anul trecut în funcţie după al doilea proces cu municipalitatea câştigat, a blocat plăţile. Să i se atribuie ei în exclusivitate vina pentru acest impas ar fi o mare greşeală, în condiţiile în care unele dintre contractele Primăriei din ultimii patru ani au fost cel puţin dubioase, dacă nu chiar penale de-a dreptul. În fond, refuzul de plată al aceleiaşi directoare a dus la cercetarea penală a ultimilor doi primari aleşi ai Ploieştiului, Volosevici şi Bădescu, al doilea fiind şi condamnat pe fond într-un dosar în care, iată, magistraţii, indirect, i-au dat dreptate Nicoletei Crăciunoiu, cea căreia instanţele i-au mai dat dreptate şi în propriile litigii cu Primăria. Şi mai este un argument. Cine este nebunul care, pe fondul unei serii nesfârşite de anchete penale, şi-ar pune semnătura peste cheltuielile făcute de alţii, mai ales dacă ele prezintă suspiciuni, practic însuşindu-şi greşelile sau furturile altora şi riscând să răsundă penal şi patrimonial pentru recuperarea eventualelor prejudicii? Ca să aplic un clişeu îndrăgit de comentatorii sportivi, Nicoleta Crăciunoiu are avantajul moral în faţa entităţii numite Primăria Ploieşti.

Cu alte cuvinte, în tot acest blocaj, şeful Direcţiei Economice are, după părerea mea, toată dreptatea să refuze să dea viza de control financiar. Cu toate astea, ea greşeşte fundamental în momentul în care se opune unor variante de plată fără să dea şi soluţii. Mai pe şleau, nu poate spune „aşa nu e bine” şi, gata, a rezolvat problema, nu îşi asumă responsabilitatea şi leafa merge. Firesc şi moral ar fi fost, în momentul în care avea o suspiciune, să spună „aşa nu e bine”, dar să vină şi cu un „în schimb, aşa e corect”, să ofere o soluţie care să mulţumească pe toată lumea. În momentul în care doar se opune, explicând că unele lucruri i se par în neregulă, nu rezolvă decât pe jumătate problema, cât timp nu oferă şi soluţiile pe care le-ar consideră în regulă.

Iau doar exemplu Clubului Sportiv Municipal, unde sportivii şi antrenorii, într-o majoritate covârşitoare, au fost încadraţi ca persoane fizice autorizate, primind timp de câteva luni bani sub această formă de organizare a activităţii, până în momentul în care aceeaşi Direcţie Economică a Primăriei a avut suspiciuni şi a blocat totul. Este exact ceea ce spuneam mai devreme, funcţionarii de la Economic au tot dreptul să refuze plăţile dacă găsesc nelegală soluţia PFA-urilor, dar nu au nicio scuză pentru faptul că, de trei luni, atât de competenţi juridic cum s-au tot dovedit ei, n-au fost în stare să ofere şi o variantă care în viziunea lor e legală. Nu poţi să ţii nişte oameni nemâncaţi timp de trei luni şi apoi să te arăţi ofuscat, ba chiar hărţuit, în momentul în care vin să te întrebe care e soluţia la problema lor!

Spuneam că o astfel de atitudine rezolvă doar pe jumătate problema, dar, dacă stau să mă gândesc mai bine, cred că nu face decât să sporească problemele şi aşa mari ale instituţiei. Cu mentalitatea asta, nu m-aş mira să închidem Primăria cu totul, măcar aşa ştim că nu se face nicio plată ilegală!

Fără accese de nostalgie sau monarhism militant, trebuie să stabilim adevărul istoric şi legal privind adevărata dată a Independenţei statului român.

Autorităţile şi oficialităţile române, democratice, postdecembriste, depun în fiecare an în data de 9 mai, jerbe, coroane, buchete de flori şi ţin discursuri în memoria ostaşilor români căzuţi în Războiul de independenţă, considerând că pe 9 mai este data oficială a declarării independenţei de stat a României, în 1877. Oficialii actuali perpetuează prin necunoaştere ori convingere o minciună comunistă, repetată vreme de peste 40 de ani.

Contextul politic şi începutul Războiului Ruso-Turc

Contextul obţinerii independenţei României nu a fost creat din păcate de politicenii noştri, ci a fost construit din dorinţa Rusiei de revanşă faţă de Imperiul Otoman, după ce fusese „umilită“ de Franţa şi Marea Britanie pe propriul său teritoriu în Războiul Crimeei (1853-1856).

În toamna anului 1876, pe fondul crizei etnice din Balcani, diplomaţii ruşi au devenit extrem de atenţi cu guvernanţii români, făcând demersuri pentru a le permite traversarea unor efective militare în Bulgaria – pe atunci teritoriu turcesc. Scopul oficial era „eliberarea fraţilor slavi din robia şi de sub teroarea autorităţilor otomane“, însă cel real era posibilitatea câştigării Constantinopolului şi al ţărmului european al strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, poziţie strategică care ar fi permis Rusiei să controleze poarta către Asia, Balcanii, Marea Neagră şi comerţul cu materii prime venite din Orient.

Evident, şeful guvernului Ion C. Brătianu şi prinţul Carol I au realizat că ambiţia Rusiei este şi şansa României de a deveni o naţiune independentă, aspect ce era discutat în politica românească de peste  cinci ani. În aprilie, după înţelegerea de la Livadia, primele unităţi ruseşti traversau România, îndreptându-se  către sud. Turcii au bombardat cu flotila lor fluvială porturile româneşti, fără a produce pagube prea mari. Acţiunea turcilor era mai mult o ripostă simbolică împotriva unei ţări care oficial şi formal era sub suzeranitatea sultanului Abdul Hamid II.

Ostilităţile militare, odată începute, puneau presiune şi asupra politicienilor pentru a proclama independenţa. Teama de represalii turceşti începea să dispară, mai ales că primele trupe ruseşti intraseră în ţară din aprilie şi ocupaseră poziţii la Galaţi şi Brăila.

Cele mai multe discuţii s-au purtat în cadrul Parlamentului. Şeful guvernului, liberalul Ion C Brătianu, stabilise încă de pe 7 mai că proclamarea independenţei este esenţială pentru existenţa statului. Însă, pe 9 mai, după ce artileria turcească nu mai contenea să lovească localităţile româneşti de pe malul Dunării, la şedinţa Adunării Deputaţilor  deputatul/jurnalistul Nicolae Fleva (cunoscut publicului drept „Tribunul Poporului“, viitor primar al Bucureştilor), alături de alţi doi colegi, l-a interpelat pe un ton inchizitorial pe ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, cerându-i socoteală şi întrebându-l dacă Puterile Garante erau la curent oficial de atitudinea României.

Un discurs memorabil pe 9 mai

Oarecum iritat de aceste reproşuri, Kogălniceanu oferă o mostră de discurs care arată ceea ce nu au avut şi nu au politicienii din ultimii 68 de ani, talent oratoric, inteligenţă elocinţă: „Suntem independenţi! Suntem naţiune de sine stătătoare. (Aplauze) Însă domnilor, aci se opreste travaliul nostru? Aci se opreşte misiunea noastră? Am ajuns la scopul urmărit nu de azi, ci, pot zice, de secole, şi mai cu deosebire urmărit de la 1848 încoace? Ce am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi independenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Străinii au zis aceasta; noi nu am zis-o niciodată. Ei sunt datori să vadă că au greşit când au raspuns pururea şi într-un mod sistematic cu non possumus la toate cererile noastre. Aceasta este ceea ce ne-a adus pe noi în trista necesitate de a îndrepta armele noastre în contra armelor turceşti îndreptate asupra noastră. Aceasta ne-a adus în trista necesitate ca, precum pe noi ne pâra Poarta şi ne învinovăţea că am tradat interesele imperiului, că am rupt buna-credinţă, să declaram şi noi la rândul nostru că, fiindcă tunul raţionează şi pune în aplicaţiune ameninţările cuprinse în nota din 2 mai a lui Savfet-Paşa, asemenea şi noi am facut recurs la tun şi tunul nostru răspunde tunului otoman (Aplauze). Aşadar, domnilor deputaţi, nu am cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa reprezentanţei naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă (Aplauze indelug repetate). Însă, domnilor, acum încep greutăţile, fiindcă noua noastră condiţiune cu definirea independenţei noastre trebuie să fie acceptată de Europa. Aci este cestiunea, aci se reclamă patriotismul, aci se reclamă prudenţa, aci se reclama sânge rece... Sa stam morţi? Nu, domnilor, căci morţilor nimeni nu le poate ajuta, nimeni nu compteaza cu morţii (Aplauze prelungite). Noi trebuie să dovedim că suntem naţiune vie, trebuie să dovedim că avem cunoştinţa misiunii noastre, trebuie să dovedim că suntem în stare să facem şi noi sacrificii pentru ca să păstram această ţara şi drepturile ei pentru copiii noştri, şi aceasta misiune în momentele de faţă este încredinţată fraţilor şi fiilor noştri care mor la hotare (Aplauze prelungite). Mă rezum, domnilor: voim să fim independenţi, pentru că voim să trăim cu viaţa noastră proprie, pentru că nu voim să mai pătimim pentru greşelile altora, pentru că voim ca la gurile Dunării de jos să fie un bulevard în contra rezbelului. (Aplauze). .. încă o dată vă declar, domnilor, în numele guvernului că noi ne privim ca în rezbel cu Porta, că legăturile noastre cu Poarta sunt rupte, că guvernul va face tot ce va fi cu putinţă ca starea noastră de stat independent şi de sine stătător să fie recunoscută de Europa la viitoarea pace, pe care şi guvernul, şi dumneavoastră, şi ţara intreagă o doreşte să o vadă cu o ora mai înainte (Aplauze prelungite)“.

În câteva minute de la acest discurs, Adunarea Deputaţilor a adoptat o moţiune solemnă de independenţă faţă de Poartă.

Totuşi... rămâne 10 MAI 

A doua zi, pe 10 Mai, Senatul, camera superioară a parlamentului, a adoptat o moţiune asemănătoare, iar acestea au fost promulgate oficial de către principele domnitor Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen. Astfel, din punct de vedere al dreptului constituţional oficial şi diplomatic  România a devenit independentă din data de 10 Mai 1877.

Minciuna comunistă

De fapt, data de 9 mai a fost aleasă de autorităţile comuniste după 1948, pentru a celebra independenţa României, în detrimentul datei reale, cu scopul de a şterge din memoria colectivă orice urmă a monarhiei din istoria României. Patruzeci şi unu de ani de minciună, de omisiune, de propagandă obraznică şi spălare a creierelor iată că dă rezultate şi astăzi. Dovadă că toate instituţiile naţionale şi locale au în programul anual de manifestări, organizarea şi participarea de ceremonii dedicate obţinerii indepenţei în data de 9 mai.

Tripla semnificaţie

Tripla Semnificaţia a zilei de 10 Mai este dată de depunerea jurământului prinţului Carol I în 1866 ca principe domnitor al Principatelor Române Unite, ca proclamare a Independenţei de stat în 1877 şi ca dată a încoronării, în 1881, lui Carol I şi Elisabetei ca rege şi regină a noului Regat al României, proclamat în data de 14 martie 1881.

 

Alex Policala

Inspectorii ISU Prahova au efectuat mai multe controale la câteva biserici din Ploieşti înaintea Sărbătorilor Pascale cu scopul de a se asigura că nu sunt problemele cu instalaţiile electrice şi asigurarea măsurilor de siguranţă.  Aceştia au efectuat şi scurte sesiuni de instruire.

În imaginile publicate de către ISU Prahova pe Facebook, un căpitan de la ISU le explică enoriaşelor venite cu colive la Biserica Sfânta Ecaterina de pe strada Rudului, vizavi de sediul ISU, cum se foloseşte extinctorul. Ofiţerul chiar face o demonstraţie în curtea lăcașului, avându-l alături pe preotul paroh.

Expresia întipărită pe feţele oamenilor este însă grăitoare pentru acest experiment.

Lăsând gluma la o parte, eforturile pompierilor sunt de apreciat. S-a dovedit, deja, de prea multe ori, cât de importante sunt recomandările acestora, pe care, din păcate, nu le luăm destul de în serios.

Sursa foto: ISU Prahova