Warning: count(): Parameter must be an array or an object that implements Countable in /home01/telegram/public_html/components/com_k2/models/item.php on line 763
Joi, 23 August 2018 16:48

Actul de la 23 august 1944. O decizie istorică controversată şi consecinţele sale

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Acum 74 de ani, România se afla în război de trei ani şi aproape două luni. După aproape patru ani de regim forte şi un război istovitor pe care România era pe cale să-l piardă, oamenii erau lămuriţi că trebuia găsită o soluţie pentru a salva, dacă se mai putea, ceva din integritatea statală. Asta era percepţia de atunci.

Economia era în pragul colapsului din cauza efortului de război dar şi a întreţinerii, cu aproape 100 de milioane de lei lunar, a aproape 617.000 de soldaţi germani, situaţi atât pe linia frontului (460.000), care se afla la porţile Iaşului, dar şi a garnizoanelor din interior (157.000) care apărau litoralul, Valea Prahovei şi asigurau comunicaţiile. În primăvara anului 1944, trupele sovietice intraseră pe teritoriul României, iar Botoşaniul şi nordul Moldovei şi Basarabiei deveniseră teatre de război.

Două contraofensive germane reuşeau să stabilizeze frontul până în vară, dar cele două divizii de tancuri germane părăsiseră România către frontul din Prusia Orientală.

Cei trei ani de război în est aduseseră pierderi imense de oameni şi materiale. Peste 200.000 de ostaşi români îşi pierduseră viaţa în stepele ruseşti ori picaseră în prizonierat în această perioadă. Alianţa cu Germania se dovedea neproductivă, mai ales că mareşalul Ion Antonescu se alăturase Puterilor Axei în 1941, fără a avea un tratat de alianţă care să specifice într-un fel care va fi gradul de susţinere a maşinăriei germane de război împotriva Rusiei Sovietice. De asemenea dictatorul militar reluase în mod repetat, spre disperarea populaţiei, campaniile de înrolare forţată astfel că Armata Română avea în august 1944 1,2 milioane de ostaşi, faţă de 686.000 cu câţi începuse războiul în 1941.

O situație critică

Tribunalele militare acordau zilnic sentinţe de condamnare la moarte pentru mii de români care încercau să dezerteze în spatele frontului sau se sustragă înrolării ori pentru insubordonaţii de pe front. Starea psihică a soldaților ajunsese la limită. Erau alergați din primăvara de trupele sovietice și mulți cedau sub această presiune. Nimeni nu mai credea că sovieticii mai pot fi opriți, nici măcar de germani, care erau mult mai bine dotaţi cu tehnică de luptă.

Armata Română era departe de corpul mediu profesionalizat cu care începuse războiul. Cu excepţia câtorva ofiţeri şi a unor unităţi de şoc, trupa era slab pregătită şi puternic demoralizată, părăsindu-şi rapid poziţiile la orice atac al unor blindate sovietice. Psihoza faţă de inamic şi frica de prizonieratul sovietic era pretutindeni.

De asemenea, după trei ani opinia publică şi liderii politici nu mai aveau nicio îndoială că Germania va pierde războiul şi că în curând România, alături de acest aliat, va deveni un teatru de război care va distruge treptat oraşe, locuinţe, industrie, agricultură şi mai ales sute de mii de vieţi.

Avioanele americane bombardau de un an constant Ploieştiul cu rafinăriile sale şi Bucureştiul. Pierderile umane au fost destul de reduse, dar cele materiale cu greu mai puteau fi cuantificate.

Care era forța frontului aliat româno-german pe 20 august 1944?!

Pe data de 20 august, ziua în care sovieticii declanșează ofensivă împotriva Iașiului, Grupul german de Armate Ucraina Sud, aflat în totalitate pe teritoriul României, avea în subordine 24 de divizii germane și 24 române. Efectivele totalizau peste 700.000 de militari din care 380.000 erau germani.

Frontul Moldovei (inclusiv Basarabia) se întindea pe o lungime de 654 km și era apărat forțele româno-germane cu numai 121 de tancuri, 283 de tunuri de asalt, 232 de avioane de luptă și cu 7.600 de tunuri și aruncătoare.

Sovieticii din fața lor (Fronturile 2 și 3 ucrainene) dispuneau de 930.000 de oameni, 1.400 de tancuri (raport de forțe 3,5/1), 16.000 de tunuri și aruncătoare (raport 2,1/1); 1.759 de avioane de luptă (raport 2,2/1).

Ca atare aliaţii româno-germani aveau o forţă ridicolă faţă de inamicul sovietic.

Probleme grave de dotare și logistică

Pe linia frontului erau dislocate 21 de divizii germane și 16 românești. Unitățile erau în mare descompletate. Efectivele erau obosite și cu moralul la pământ.

Materialul de artilerie și armamentul greu de infanterie se aflau într-o stare avansată de uzură.  Unitățile de infanterie duceau lipsa proiectilelor perforante pentru tunurile antitanc din dotare.

Un mare număr de tancuri și tunuri de asalt (tunuri autopropulsate) fuseseră retrase de germani de pe frontul Moldovei și transferate în Polonia.

 Exista o lipsă acută de autovehicule, mașini de luptă, fapt ce afecta mobilitatea trupelor.

Tratativele de pace cu aliații, fără rezultate concrete

Atât Mareșalul Antonescu cât și liderii partidelor de opoziție (Iuliu Maniu și Dinu Brătianu) au încercat să poarte negocieri cu reprezentanții puterilor aliate. De de fiecare dată anglo-americanii ne recomandau să ne înțelegem cu sovieticii care erau mai aproape și se tot apropiau. Totuși cele mai concrete promisiuni le-am primit prin ambasadoarea sovietică din Suedia, Alexandra Kollontai. Sovieticii promiteau ca în schimbul întoarcerii armelor să recunoască readucerea Transilvaniei de nord la Regatul României dar solicitau ca guvernul român să recunoască piederea Basarabiei și Bucovinei de Nord. Antonescu a abandonat aceste tratative arătând că nu poate accepta pierderea celor două provincii. Iar momentul bun pentru negocieri, după victoria tactică de la Târgu Frumos aprilie-mai 1944, fusese pierdut. Ruşii doar prelungeau nişte tratative în care nu credeau, doar pentru a-şi pregăti ofensiva de vară în România. În plus, nimeni nu credea că Stalin l-ar fi putut ierta pe Ion Antonescu pentru alianţa cu Germania şi pentru participarea armatei române la campania pe teritoriul sovetic, până la Stalingrad şi în Caucaz.

Care este soluţia?  

O decizie trebuie luată! Liderii politici liberali, ţărănişti şi chiar comunişti formaseră cu aproape un an înainte un grup conspirativ în frunte cu Regele Mihai, şeful oficial al statului, dar care nu mai era implicat în treburile statului de către mareşal.

De exemplu, regele a aflat de la radio că România declarase război Uniunii Sovietice în 1941.

Iuliu Maniu (liderul PNŢ), Constantin (Dinu) Brătianu (liderul PNL), Gheorghe Brătianu (lider facţiune PNL), Lucreţiu Pătrăşcanu (reprezentant al PCR), Constantin Titel Petrescu (lider al social democraţilor), Grigore Niculescu Buzeşti (diplomat) şi generalul Constantin Sănătescu (mareşal al Palatului), împreună cu regele ajunseseră la concluzia că tentativele mareşalului timide şi nehotărâte de a scoate ţara din război nu vor avea niciun rezultat şi că tăvălugul rusesc nu va putea fi oprit în condiţiile date. Singura soluţie gândită de conspiratori a fost aceea ca regele, deşi tânăr, să apuce taurul de coarne şi să-l demită pe mareşal din funcţia neoficială de conducător al statului.

Mai mulţi generali ai Armatei au colaborat activ cu regele şi au întocmit planuri judicioase pentru blocarea, fixarea şi eliminarea subunităţilor germane risipite pe teritoriul ţării.  Lovitura trebuia dată pe data de 26 august, dar vestea începerii unei ofensive sovietice (Frontul 3 Ucrainean) pe frontul din Moldova pe 20 august a precipitat data „mutării“, pe 23 şi fără înştiinţarea comuniştilor pentru a nu face vreo agitaţie pro-sovietică.

În numai trei zile ruşii au împins trupele armatelor a 3-a române şi a 6-a germane pe malul drept al Nistrului şi chiar al Prutului (unele unităţi). Totul părea că se va termina cu un dezastru, o ţară răvăşită de război, pusă sub ocupaţia a armatei roşii şi poate chiar transformarea ţării într-o provincie sovietică. Astea erau gândurile cele mai sumbre care munceau gândurile liderilor de atunci.

Ion Antonescu a inspectat din avion pe 22 august linia frontului şi a recunoscut la faţa locului proporţiile dezastrului. Zeci de breşe se făcuseră în linia de apărare a trupelor româno-germane, iar sovieticii îşi îngrămădeau blindatele pe acolo, cu direcţia sud.

Liderul ţărănist, Ion Mihalache se întâlneşte în seara de 22 august cu Antonescu şi îl roagă să încheie armistiţiul până ajung ruşii la Bucureşti, dar în zadar. Mareşalul credea în himere.  

O soluţie era întoarcerea armelor şi sprijinirea forţelor Naţiunilor Unite în speranţa că Marea Britanie şi SUA îşi vor oferi braţul protector împotriva unor eventuale brutalităţi din partea sovieticilor. Evident, acum părea o naivitate, dar atunci opinia publică avea credinţa fermă că anglo-americanii ne vor ajuta.

Conspiratorii nu mai au nicio îndoială, mareşalul Antonescu făcea planuri pentru rezistenţa cu orice preţ, chiar şi cu mutarea guvernului în vestul ţării.  Suprinzător, discuţiile contradictorii ale mareşalului cu liderii politici liberali şi ţărănişti îl determină chiar pe acesta să ceară audienţă la rege, în data de 23, tocmai pentru a-i cere să înceteze cu „joaca de-a politica”. Antonescu nu ştia însă că un număr important de generali ai armatei erau deja de partea conspiratorilor.

Regele fără a-i mai înştiinţa pe liderii politici, pregăteşte arestarea şi pune garda palatului (80 de ostaşi fideli ai Batalionului de Gardă Regală) în stare de alarmă.

Întâlnirea de la Palat şi arestarea lui Antonescu

La ora 16, Antonescu şi prim-ministrul Mihai Antonescu se prezintă la Palatul Regal, iar timp de 45 de minute are loc o discuţie tensionată prin care mareşalul încearcă să-l convingă pe rege că situaţia chiar dacă este limita supraviețuirii, România mai poate duce lupta. Acesta arată că va arunca în luptă ultimele unităţi ţinute în rezervă.

Ion Antonescu a admis că situaţia pe front era disperată, dar a rămas categoric în refuzul de a semna un armistiţiu.  A propus rezistenţa pe frontul Focşani – Oancea –Bolgrad şi, dacă inamicul sovietic ar fi avansat avansa ideea retragerii pe linia Carpaților, inclusiv abandonarea Capitalei, ca în Primul Război.

Regele nu mai are răbdare şi îl anunţă că în lumina acestei opinii nu mai rămâne decât varianta demisiei, lucru pe care acesta îl respinge. În consecinţă regele ordonă arestarea celor doi antoneşti şi închiderea lor temporară în casa de valori a palatului.

La ora 22.25, Radioul public a emis comunicatul regelui către ţară care anunţa formarea unui guvern nou şi afilierea la tabăra Naţiunilor Unite împotriva Germaniei.

„Rapiditatea cu care Armata a răspuns noii orientări politice şi militare a ţării şi s-a desprins din dispozitivul german a fost apreciată ca un eveniment unic în istoria celui de-al doilea război mondial“, remarcă istoricul Alesandru Duţu.  

 Comunicatul a fost primit de români ca o descătușare dintr-o situație încurcată, fără ieșire. Un val uriaș de entuziasm  se resimțea în întreaga societate românească. O scurtă manifestație de susținere în fața Palatului Regal a fost desfășurată de studenții bucureșteni și nu numai.

Hitler, cuprins de furie, a ordonat trupelor existente în România răsturnarea guvernului nou format şi a regelui Mihai pe care l-a calificat trădător. Generalii Wehrmachtului au încercat să creeze sciziuni în sânul comandanţilor români şi să-i atragă de partea lor pentru a lupta împotriva noului guvern. Niciun militar român nu a răspuns la aceste apeluri.

 Prima ripostă a venit din partea aviaţiei germane (Luftwaffe) care a bombardat Bucureştiul. Timp de trei zile, câteva unităţi motorizate germane dar fără aport blindat (unităţile de tancuri erau plecate de o lună din România şi cele câteva unităţi de tancuri erau departe, pe linia frontului) au încercat fără succes să cucerească capitala. Riposta a fost slabă, mai ales pentru că germanii nu dispuneau de armament greu în jurul Bucureştiului.

Ploieştiul la 23 august

În Ploieşti, zona cea mai înţesată de trupe germane (Divizia 5 Antiaeriană), în special artilerie antiaeriană, nu s-au dat lupte grele, germanii făcând înţelegeri cu trupele române pentru a le permite retragerea în linişte spre Transilvania pe Valea Prahovei şi pe Valea Teleajenului. Câteva neînţelegeri s-au soldat doar cu câteva schimburi de focuri dar fără prea multe victime. Singura luptă serioasă s-a dat la Lipăneşti unde unităţi germane şi vlasoviste au făcut prăpăd în rândul unor subunităţi româneşti care le-au blocat retragerea. Trupele Axei s-au retras către Transilvania hortystă unde au avut răgazul unei odihne înainte de începerea luptelor cu trupele româno-sovietice.

Noul aliat sovietic, îşi vedea de treabă şi lua prizonieri români

Decizia neaşteptată din seara de 23 august a fost comunicată comandanţilor sovietici pe 24 august. Aceştia au preferat însă să-şi continue operaţiunile militare ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cu această ocazie au putut captura între 60.000-130.000 de militari români (cifrele oscilează) care primiseră ordine să înceteze lupta cu ruşii şi să se alăture unităţilor lor împotriva germanilor. Aici este una din greşelile imputată Regelui şi noilor comandanţi ai Armatei de către mulţi istorici din prezent. De fapt, este greu să faci consideraţii la rece, când în acel moment ruşii se aflau pe val şi ar fi preferat să distrugă prin luptă armata română, nu să lupte alături de ea. Stalin chiar a dat ordin lui Malinovsky, comandantul Frontului 2 Ucrainean, să nu ia în seamă apelurile românilor şi să continue acţiunile de luptă. Abia în primele zile din septembrie, ruşii încep să colaboreze cu trupele române.

O decizie cu consecinţe strategice uriaşe

Insurecţia de la 23 august a deschis larg porţile armatelor sovietice către Jugoslavia, către Bulgaria, către Ungaria şi sudul Slovaciei. Pe 30 august, trupe ruseşti intrau în Bucureştiul curăţat de trupe germane, pretinzând ulterior că au eliberat oraşul de „hoardele  fasciste”.

Stalin, se pare, a fost foarte încântat de mişcarea românilor deoarece nu ar fi sperat să obţină o poziţie strategică atât de bună. Fostul dictator, Ion Antonescu a fost judecat în 1946 după o parodie de proces organizat de noile autorităţi comuniste şi condamnat alături de câţiva colaboratori la moarte. A fost executat la 1 iunie 1946.

Singurul mare câştig al României a fost că a obţinut totuşi permisiunea sovieticilor de a readuce Transilvania la patria mamă şi o vagă independenţă. Cu toate că am scurtat războiul cu 6 luni, lucru recunoscut şi de aliaţii occidentali, României nu i s-a acordat statutul de stat aliat, fiind tratat ca stat învins la tratativele de pace de la Paris şi obligată să plătească despăgubiri materiale uriaşe Uniunii Sovietice pentru că i-a invadat teritoriul.

Ruşii, deşi au promis că nu vor schimba sistemul social şi politic în România, au început din primele momente să cucerească treptat instituţiile statului, prin cozile lor de topor, pentru ca în final să-l alunge şi pe suveran şi să proclame o republică populară după modelul statelor comuniste din jur.

Din ianuarie 1948 va începe o nouă eră înegurată în istoria României.

Concluzii

Este evident că mişcarea Regelui Mihai şi a comandanţilor Armatei a îmbunătăţit soarta României şi a scurtat războiul cu 6 luni. Este de asemenea de notat că liderii partidelor politice, deşi au pregătit acest act împreună cu suveranul, au preferat să stea în expectativă în momentele cruciale şi să-l lase singur pe Mihai să se descurce. Un cinism politic, pentru a vedea cum se derulează faptele şi cum se limpezesc apele.

Este, de asemenea, adevărat că actul de la 23 august, a fost o improvizaţie făcută în pripă, fără o pregătire temeinică, date fiind condiţiile dramatice şi dinamica frontului. Acum, se pot găsi contrafactual alte de soluţii pentru ieşirea onorabilă din război. Adevărul este că ieşirea dintr-un război, pe care România îl pierdea, s-a dovedit mai greu de obţinut decât se credea şi că fostul inamic nu ne-a întâmpinat cu braţele deschise. Un alt lucru care nu poate fi cunatificat dar rămâne o certitudine este acela că insurecţia Regelui Mihai a salvat sute de mii de vieţi şi distrugerea ţării dacă restul teritoriului ar fi fost cucerit prin luptă de sovietici.

Despre Regele Mihai, istoricii din prezent sunt mult mai drastici, acuzând faptul că instaurarea regimului comunist a fost ajutată de actul de la 23 august. Lucru aceste poate fi demontat cu uşurinţă după ce observăm că toate statele est-europene au fost transformate în republici comuniste fără să fi încercat nimic. De exemplu, Polonia, ţara care primise cele mai multe garanţii de securitate din partea Marii Britanii şi Franţei, a fost abandonată în mâna ruşilor, fără nicio remuşcare. La momentul respectiv, românii credeau sincer că anglo-americanii ne vor ajuta şi îi vor mai tempera pe sovietici în tentativele lor de imixtiune lor în viaţa politico-socială a ţării. Era un optimism exagerat, oamenii chiar credeau în restaurarea constituţiei din 1923 şi a vieţii interbelice aşa cum a fost ea. Nu a fost aşa, din păcate: România a fost aruncată cu forţa în altă direcţie şi ar fi păţit la fel cu sau fără actul de la 23 august 1944.

Dincolo de propaganda neoficială ceauşistă promovată de unii istorici, Ion Antonescu şi Regele Mihai nu trebuie puşi în antagonism. Ambii au dorit ce era mai bine pentru România, dar fiecare avea alte soluţii pentru ieşirea din această criză, dintr-un război pe care îl pierdeam oricum. Antonescu şi-a asumat rolul său tragic în momentul în care a preluat toate atribuţiile puterii în stat dar şi răspunderea asupra sa, în septembrie 1940. Rolul său se încheia firesc odată cu apusul gloriei Germaniei, nu era omul care să sară în altă barcă.  

Alex Policala

 

 

Surse: Klaus Schonherr – Luptele Wehrmachtului în România (1944)

            Alesandru Duțu - Armata Română în Război (1941 - 1945)

                                   Între Wehrmacht și Armata Roșie

Jacques de Launay – Marile decizii ale celui de-al Doilea Război Mondial

Constantin I. Kiriţescu – România în al Doilea Război Mondial

 


Warning: count(): Parameter must be an array or an object that implements Countable in /home01/telegram/public_html/templates/yoo_master2/html/com_k2/default/item.php on line 250
Citit 3879 ori Ultima modificare Vineri, 24 August 2018 08:43

Lasă un comentariu

Asiguraţi-vă că introduceţi informaţiile necesare unde este indicat (*). Codul HTML nu este permis.